Music for inspiration

(Everything I do) I do it for you

Bryan Adams - (Everything I Do) I Do It For You aleasa de ionutzsa. astept critici si ceva activitate pe wattpad:)) gata, pot sa ma duc sa mananc acum:))

@};-

Singurătatea e tot ce detesc mai mult. Ideea că sunt singură în lumea asta mare nu face decât să mă sperie. Urăsc să fiu singură, urăsc să ştiu că nu e nimeni lângă mine, chiar şi numai pentru a mă întreba ce fac. Dar cel mai mult o urăsc pentru că am crescut cu ea.

De când mă ştiu am trăit la orfelinat, până acum 5 ani. Mary-Ann şi Charles m-au adoptat. Niciodată n-am înţeles de ce eu. Acum puţin mai mult de un an, el a murit. Trăiesc cu ea în ditamai căsoaia. Îmi e mai mult ca o soră, una care mă lasă să fac ce vreau eu. Cunosc toţi angajaţii, cu excepţia unuia. Se pregătea să mi-l prezinte. Vechiul grădinar s-a mutat, iar ea a angajat personal unul. De obicei nu face asta, dar de când a murit soţul ei, nimic nu mai e normal.

- Elise, el este Ian, noul grădinar, mi-a spus cu zâmbetul până la urechi.

- Ian, îmi pare bine, a zâmbit şi el ştrengăreşte.

- Elise,de asemenea.

Am dat mâna cu el şi am încercat să schiţez şi eu un zâmbet, deşi nu cred că mi-a ieşit prea bine. Era înalt, destul de bine făcut, cu părul şaten deschis cu cuteva şuviţe blonde în lumină, ochii de un albastru senin, iar dinţi albi ca şi mărgăritarul se întrezăreau printre buzele rozalii.

Ştiam cu siguranţă că îl ştiu de undeva, dar nu puteam să îmi dau seama de unde. A doua zi, la şcoală, dilema mea a fost rezolvată. Era unu dintre bursierii şcolii. Nu am nimic cu ei, chiar puteam fi şi eu în situaţia lor cu ani în urmă. Nu aveam prea multe tangenţe. De obicei stau ca un grup compact de parcă cineva le-ar face rău dacă s-ar despărţi. Puneam pariu că ne cred doar nişte înfumuraţi plin de bani şi răsfăţaţi, dar niciodată nu am aflat cu adevărat, nu că era greu de presupus...

*

Nimic nu părea anormal. Un nou an şcolar, un nou grădinar. Dar după o lună, era imposibil să nu sesizez dispoziţia lui Mary-Ann. Nu mă înţelegeţi greşit, eram bucuroasă că începuse să zâmbească mai des, să fie fericită, dar nu puteam înţelege schimbarea subită de atitudine.

- Şi, cum a fost azi la şcoală? a întrebat destul de veselă

- A fost bine... am răspuns cu capul în farfurie.

- Te-ai obişnuit cu programul?

Mi-am lăsat tacâmurile jos şi m-am uitat la ea.

- Am început şcoala de o lună, am spus ca şi cum era ceva normal, ceea ce şi era.

- Da, ai dreptate... Ce repede trece timpul...

- Da...

Mă uitam nedumerită la ea, dar mi-am continuat cina după câteva secunde.

- Nu-i aşa că sunt frumoşi?

Mi-am ridicat capul şi m-am uitat la ea nedumerită.

- Ce?

- Trandafirii.

Mi-a făcut semn spre mijlocul mesei. Într-o vază de cristal stătea un buchet cu 5 trandafiri roşii. Nu erau frumoşi, erau superbi.

- Da, sunt...

Nu am mai spus nimic tot restul mesei. Din când în când trăgeam cu ochiul la Mary-Ann. Se uita la trandafiri mai mult decât mânca. Încercam să desluşesc sentimentele de pe faţa ei, dar nu reuşeam. Erau multe şi împletite într-o armonie perfectă. Puteam totuşi distinge fericirea, dragostea, mulţumirea ce se zugrăveau pe chipul ei uşor bronzat. Ochii căprui erau din nou calzi şi răspândeau blândeţea ca odinioră. Părul blond avea din nou strălucire, probabil că l-a vopsit de curând. Cârlionţi jucăuşi îi încadrau faţa perfect. Era din nou Mary-Ann cea veselă, cochetă şi întotdeauna arajată. Ceva se întâmplase, oamenii nu se schimbă de florile mărului şi nu aveam să mă las până nu aş fi aflat.