ATRACȚIE INTERZISĂ

𝟑. 𝐀𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭𝐢𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐳𝐢𝐬𝐚

         Toată ora m-am holbat la domnul profesor Jack, prefăcându-mă foarte atentă la ce ne povestește el.

       — Dacia era în antichitate țara locuită de geto-daci, care erau împărțiți într-un număr mai mare de state și ocupau...bla bla bla.

        Mă uit la felul în care își mișcă buzele pline și conturate puternic, la ochii reci care cuprind toată clasa. Câteodată mai trece cu privirea în rândul cinci, acolo unde mă aflu eu și inima își accelerează bătăile, făcându-mă să mă simt de parcă aș alerga la maraton.

        Ce se întâmplă cu tine, Ariana? mă întreb confuză. Te-ai îndrăgostit de un profesor? Nu, doar mă uit și eu. Și prietenul de acasă, mămică? Ce faci cu el? mă mustră conștiința  mea vinovată.

         O ignor și continui să îi urmăresc conturul mușchilor care se zăresc de sub cămașa albă până când cineva mi se adresează:

         —Ești nouă în oraș, nu? aud o voce de băiat lângă mine.

        Nici nu am observat când locurile de lângă mine s-au ocupat. Mă uit în dreapta și rămân șocată. Lângă mine stă blondul dubios de aseară și mă privește așteptând un răspuns din partea mea.

          — Ăăa, da, îi răspund încurcată. Iar tu ești blondul dubios de aseară? îmi scapă.

        Mă înroșesc și dau să îmi cer scuze, dar el începe să chicotească. Zâmbetul îl face să pară și mai prietenos, dar tot dubios mi se pare.

        —Da, cred că da, răspunde el în șoaptă. Te-am speriat?

        —Nu, mint înroșindu-mă mai tare.

        — Îmi cer scuze dacă te-am speriat! Nu te-am mai văzut în micul nostru orășel așa că am fost doar curios, de aceea mă holbam. Și în plus, erai tare drăguță stând acolo sfioasă.

         —MuMulțumesc! șoptesc eu după ce privirea profesorului a trecut de rândul nostru.

        Mă uit mai atent la el și observ că este chiar frumos, ochii verzi și părul ca nisipul îl scot în evidență, iar trăsăturile îi sunt fine. Mă uit la profesor și constat că el nu este deloc fin, are trăsături dure și aspre, dar este mai mult decât frumos.

           — Și care este numele tău? mă întreabă blondul.

          — Ariana.

          — Al meu este Ștefan, încântat!

         Îmi întinde mâna pentru a face cunoștință, iar eu i-o strâng, simțindu-mă mai relaxată acum.

         Îmi zâmbește dulce și apoi se întoarce la caietul lui, notând pe scurt ce explică profesorul. Ora trece foarte repede, apoi urmează încă o ora, de data asta plictisitoare, cu un alt profesor bătrân și morocănos care ne anunță că săptămâna viitoare vom da un test.

        Minunat!

        Iau prânzul singură în curte, nevrând să merg în cantină și să mă simt singură, așa că ies afară și mă așez pe o bancă dintr-un colț, în apropriere de clădire. Aici sunt ferită de privirea oamenilor care ies și intră în clădire, de niste tufe mari. Hotărăsc să o sun pe mama.

         — Bună Ariana! exclamă mama fericită. Ce faci? Nu ești la ore?

         —Bună mamă! Sunt în pauza de prânz, ce faci? Ești bine? o întreb îngrijorată.

         —Da puiule! Nu am băut, stai liniștită...

        Mama mea are probleme cu alcoolul de când a murit tata, acum patru ani de zile, într-un accident rutier. Aveam cincisprezece ani și am suferit amândouă foarte tare dar, deși eu am reușit să mă împac cu ideea, mama a dat în patimile băuturii, făcându-mi viața de adolescentă mai grea decât ar fi trebuit.

         —Încă, suspin eu tristă. Mamă, te rog să încerci să nu bei! o rog, deși știu că este fără rost.

         —Așa voi face, puiule! Trebuie să închid, îmi spune ea grăbită, apoi închide, lăsându-mă cu multe griji.

        După ce mănânc covrigul cu susan cumpărat din micul magazin, dau să intru în clădire, dar din nou mă ciocnesc de ceva tare. Cafeau din mâna mea sare din paharul de plastic, stropind totul în calea ei, inclusiv profesorul de istorie care se grăbea să iasă.

         — Hi! Vai, Doamne! Îmi cer mii de scuze! exclam rușinată.

        Încep să șterg cu mâna stropii de pe cămașa lui, dar el îmi prinde mâna cu putere și o ține într-un loc pe pieptul lui puternic. Mă uit speriată în sus și observ că este roșu de nervi. Ochii sunt mai reci ca oricând, cred că m-ar ucide din priviri dacă ar putea.

        — Mai rău faci! mârâie. O întinzi peste tot.

       Oftează puternic și îmi dă drumul, în sfârșit, la mână. Simt că obrajii îmi sunt mai roșii ca niciodată și mă dau un pas mai în spate, simțind că mă sufoc. Mă uit la cămașă și văd că petele de stropi sunt acum dungi făcute cu degetele mele.

         Nu am început bine prima zi. Deja mi-am făcut dușman un profesor.

        — Îmi cer scuze din nou! spun spășită.

        — Trebuie să fii mai atentă! Să nu faci din asta o obișnuiță, domnișoară Smith.

       OMG! Știe cum mă numesc!

        — Nu, desigur, domnule!

        — Ne vedem mâine, domnișoară! tonul îi este enervat.

          Apoi pleacă, lăsându-mă cu o cafea vărsată pe jos și cu multe gânduri și senzații interzise.