Culoarea sentimentelor

Capitolul 3: Favoruri

Capitolul 3: Favoruri

Sâmbătă, 9 martie, ora 03:12

Privesc picurile de apă cum se preling pe parbrizul maşini. Ultimele ore din viaţa mea au fost un dezastru. După ce Teodor a afirmat că sunt sora sa nu am putut să mă abţin şi i-am vărsat sucul în cap. Roşcata mi-a lăsat o urmă de toată frumuseţea pe obraz iar eu am rămas cu un ghemotoc de păr în mână. Am încercat să o găsesc pe Ioana şi să îi povestesc tot însă matahala din stânga mea m-a luat pe sus şi m-a băgat în maşină. I-am urlat în faţă că vreau acasă însă acesta s-a plimbat două ore cu maşina prin Centrul Vechi iar când am ajuns în faţa uşi mele am constatat deloc surprinsă că e închuiată. Am coborât înapoi şi m-am urcat pe locul din dreapta a maşini sale care acum a rămas fără benzină lângă Parcul Eroilor.

- Te doare? Mă întreabă încet. Doamne! Cum de mai are curaj să vorbească cu mine, unde ţi-e demnitatea omule?!

- Nu, răspund aspru iar el zâmbeşte. De ce zâmbeşti?! Normal că mă doare! Îi urlu în faţă.

- O, e tot ce poate spune înainte să-şi lase privirea în jos.

- Chiar o plac, adaugă după ceva timp.

- Pe cine? Mă trezesc spunând.

- Pe Ioana.

De ce mă simt ca şi cum a căzut un pian pe mine? Pufnesc nervoasă şi apuc mânerul portierei.

- Stai, nu trebuie să afle, vocea sa relaxată îmi dă dureri de cap.

- Poftim?! Cum poţi să gândeşti aşa omule, mă întorc cu totul spre el, eşti întreg la cap? Nu îi poţi face asta, nu-ţi dau voie, înţelegi ce zic? Mă chinui să menţin contactul vizual. Privirea sa mă distruge pe interior.

- Îţi cer un favor.

- Nu, Doamne! ţip exasperată.

- Ascultă-mă doar. Îmi prinde mâinile şi se uită adânc în ochii mei. Calmează-te şi ascultă-mă, bine? 

Am obosit să mă mai cert cu el. Afirm printr-o mişcare a capului şi mă trântesc la propriu în scaunul din piele neagră.

- Nu pot să mă despart chiar acum de Camelia, priveşte parbrizul de parcă ar fi cel mai interesant lucru din lume.

- De ce mă rog?

- Pentru că nu pot, m-a ameninţat de atâtea ori că se va sinucide, nu o cunoşti Katrina! Loveşte volanul maşini iar eu rămân înmărmurită. Uite cum facem, o să încerc să mă îndepărtez de ea, bine?

- Şi Ioana, cu ea ce se întâmplă? 

- O plac, foarte mult. Îşi lasă capul în palme. Nu trebuie să afle, trebuie să mă ajuţi.

- Şi eu ce primesc?

- Ai tăi te vor omorî, am dreptate? 

Are? Normal că are! Afirm încet şi îmi privesc teneşi.

- Tata e doctor. O să îl rog să o sune pe mama ta şi să îi spună că ai fost toată noaptea la spital. Îi va spune că cineva te-a lovit cu cotul în obraz şi nu ai vrut să-i trezeşti pentru atât, bine?

E bun. Prea bun.

- Bine, răspund sec, dar să ne fie clar, mă apropi de el distanţa dintre noi fiind de doar câţiva centimetri, dacă Ioana varsă o singură lacrimă pentru tine, te distrug.

Nu mă îndepărtez menţinându-i privirea. Acesta se aproprie tot mai mult de mine şi rămân blocată când îmi depune un sărut în colţul guri. Închid ochii pentru câteva secunde. Katrina, nu poţi să-i faci asta, îmi repet în minte însă când văd abisul întunecat clachez. Îl prind de ceafă şi îmi lipesc buzele de ale sale. Acesta nu aşteaptă prea mult şi preia controlul sărutului pătunzând în gura mea dezmierdându-mi limba cu a sa. E greşit, îmi amintesc imediat şi mă trag din braţele sale. Îi trag o palmă de toată frumuseţea şi îmi şterg buzele cu podul palmei.

- Imbecilule, murmur.

- Tu m-ai sărutat femeie! Ţipă el.

Deschid portiera maşini şi calc în balta aflată în dreptul meu. Oftez obosită şi mă îndepărtez de autovehicul. Frigul îmi brăzdează pielea şi îmi amintesc că afemeiatul are o geacă pe el. Îmi schimb direcţia şi deschid pentru a nu ştiu câta oară portiera Audi-ului.

- Mi-e frig, dă-mi geaca ta! Întind mâna aşteptând să-mi înmâneze materialul gros.

- Poftim? Pare atât de inocent.

- Geaca, azi! Teodor se resemnează şi îmi întinde geaca sa.

Mă îmbrac cu ea şi trântesc portiera. Merg agale pe o alee din parc. Îmi ating uşor buzele cu buricele degetelor şi zâmbesc strâmb.

Să te ia dracu Teodor Anghelescu!