♨ Sarcina - "Croiește-ți propriul drum" :RO

Dacă urmele se șterg când înaintez . . .

I-am implorat să plece smulgându-mi părul din cap ; începusem să văd în ceață iar capul îmi crăpa în două.

Ochii mei se închiseseră deja când ușa s-a trântit, tunând a necaz. Nici nu am apucat să-mi ridic privirea când ; ultimul strop de conștiință din creierul meu a înregistrat pași ; ritmați, grei, ca de bărbat. Înghițind în sec, am forțat un oftat pe gură și mi-am lăsat părul în pace.

Încetișor am început să-mi revin în simțuri.

Lângă mine, un bărbat.

― Ce vreți de la mine ? l-am întrebat scurt, evitându-l, – nu vă știu, îmi sunteți necunoscuți.

Ochii lui au continuat să fixeze fereastra, iar în palmă ținea două sfere dintracelea anti-stres și le  tot juca pe degete. S-a mușcat de obraz dar nu s-a uitat la mine.

― Te mai doare ?

― Acum nu.

― Trebuie să vorbim, știi. N-am mai vorbim de foarte mult.

M-am ridicat în capul oaselor din nou și l-am privit cu dezgust. Chiar atunci o asistentă a deschis ușa să vadă ce era cu țipetele de mai-nainte ; el i-a zis să-și vadă de treaba ei că totul era în regulă și că eu probabil nu-mi luasem pastilele sau cam așa ceva.

Femeia, conștiincioasă, l-a invitat să plece și el, tâmpit, s-a luat puțin de ea, abia apoi a plecat.

― Nu-l cunosc.

La replica mea, asistenta s-a încruntat, apoi a zâmbit.

― Este normal, mi-a spus ea, în condiția ta . . .

― Mi-ați putea explica ?

Oferindu-mi un pahar cu apă, mi-a întins un pliculeț cu ceva alb în el și m-a îndemnat să beau.

― Nu-ți fă griji. Îți va spune domnul doctor Hishida.

Doctorul care a avut grijă de mine se chema Mamoru Hishida, iar cel care a operat-o pe mama era Shou Toyohisa ; memoria nu mă înșela, sigur era ceva serios. Un nod mi s-a strâns în stomac când mi-am amintit de mama și am înghițit în sec.

― Te deranjează acel bărbat ?

― Acelaa . . .

― Cu păr roșu, a replicat asistenta încruntându-se.

―Mă scuzați . . . dar da. Sincer, da . . . puțin.

S-a ridicat și și-a potrivit bereta, apoi mi-a zâmbit ștrengărește.

― Avem noi grijă să nu te mai deranjeze. Te tratează urât, nu ?

Am strâns din buze și am oftat ușor :

― Zice că ne cunoaștem . . . dar eu nu-l cunosc.

― Te tratează urât ? a repetat femeia, parcă vrând să-mi smulgă un „da” de pe limbă.

M-am pierdut un pic, stânjenită, și mi-am mușcat obrazul. Ceva nu-mi plăcea.

Era evident că nu se înțelegea bine cu el, cum l-o chema, ―că tot nu mi-a zis, ―și vroia să-și facă datoria și să mă protejeze. Totuși parcă prea mă trăgea de limbă, nu-mi plăcea. Am tras cu ochiul la ecusonul ei, Ruka Uoya.

― Da. Da, se comportă ca un porc, i-am trântit-o puțin indignată, îi veți pune un ordin de restricție, doamnă Uoya ?

― Bineînțeles, și față îi s-a luminat, îl vom opri la recepție. N-o să te mai deranjeze, micuțo.

Cu asta, ne-am spus noapte bună și ne-am despărțit. Eram mulțumită atunci, foarte mulțumită că n-o să mai am parte de dureri de cap.

Doar de aceea i-am zis „da”. Doar de aceea.

Bărbatul, tânărul, ―nu mă întrebați, nu știu câți ani are, nu-i treaba mea, ― îmi dădea dureri de cap la modul cel mai propriu și cel mai serios. Cum ar fi dacă, de câte ori ați privi pe cineva, vi s-ar trânti un ciocan în cap ? Cam așa cum mă simțeam eu, zău.

Nu mă mai simțisem așa bine de ceva vreme.

Întradevăr, cu cât era mai multă liniște în camera mea, cu atât era mai sinistru și mai cutremurător. Mi s-a întâmplat de două sau trei ori să aud, pe lângă plânsetele nou-născuților de la etajul unu, câte o șoaptă, câte un scâncet care a dominat sunetul claxoanelor și al nou-născuților. Cu alte ocazii, cadența sunetelor era aproape liniștitoare, cu toate că singurele „instrumente” ar fi sunat foarte neplăcut în circumstanțe naturale.

Doamna Uoya și-a respectat cuvântul.

Bărbatul n-a mai venit.

Așa au trecut două luni, mai repede decât mi-am dorit eu. Nu m-am deranjat să întreb pe nimeni când aveam să plec. Când am fost lămurită cu privire la condiția mea, nu mi-a mai trebuit nimic din ce-am fost.

În seara aceea, puțin după ce m-am despărțit de doamna Uoya, domnul doctor m-a informat, foarte nonșalant dacă-mi dați voie, că sufeream de . . . amnezie.

⁃⁃⁃

„Nici pomeneală de-o lovitură, copile, astea-s luate din desene animate . . .dar ești doar o fetiță . . .nu te forța. O să-ți revii, cu timpul . . . sau poate nu, hahaha.” o tuse seacă îi întrerupe râsul prostesc, domnul doctor se scuză și părășește încăperea.

⁃⁃⁃

Din câte am înțeles, șocul provocat de dezastru, pe lângă leziunile de la nivelul craniului, mi-au alterat capacitatea de „stocare” a creierului. Nu, n-am devenit handicapată oficial, doar că o serie de evenimente din viața mea, în particular cele recente, mi-au fost practic șterse din cap. Cu tot cu umorul crud al domnului doctor, am înțeles că îmi vor reveni amintirile, în decursul a „patru, cinci ani, poate” și am acces la viața mea de dinainte ; reintegrarea mea s-a putut înfăptui fără mari dificultăți.

Să repet clasa a IX-a era singura mea temere mai mare, dar nu puteam da cu spatele.

În ultima zi pe care am petrecut-o în spital, am încercat să adun tot ce m-a ținut strâns legată de realitate și să-l iau cu mine. Nu mai vroiam să uit nimic. Era dureros să le vezi fețele oamenilor care te îmbrățișau și plângeau că refuzi să le arăți nițică dragoste, când eu nu-i vedeam ca pe prieteni ori altcineva cunoscut. Mi-a fost foarte greu să le zâmbesc străinilor în felul în care a trebuit.

Când ușa s-a deschis, n-aveam nici ce-a mai vagă idee cine ar putea fi și cât aveam să regret întâlnirea mai încolo . . . mi-am îndesat o sacoșă în geamantan fără să iau nimic în seamă, până când am simțit ceva că-mi arde ceafa și m-am întors.

Poate, într-o zi, am să uit din nou tot.

Nu voi ști dacă să mă bucur, sau să mă întristez, pentru că ceea ce am văzut și am experimentat n-a mai văzut nimeni. Poate amintirile se întipăresc în inimă, nu în creier, bineînțeles, . . . în mod selectiv . . . .