♨ Sarcina - "Croiește-ți propriul drum" :RO

Două spații incongruente

Primele săptămâni de școală au zburat repede.

Psihic, mi se îndoiau încheieturile de durere, dar așa eram toți. După catrastofă―și, iertați-mă, trecuse un an și jumătate―majoritatea ne pierdusem pe cineva, chiar cunoștințe îndepărtate de care ne amintisem abia atunci când, la slujba de pomenire, lectorul le-a spus tuturor morților pe nume și le-a pomenit meritele. Grozav lucru―sufletul în sine, acel gol usturător―care te încearcă în clipa în care realizezi că o persoană anume nu va mai continua să te salute vreodată. În realitate, ea nu-i mai aparține acestei realități. Falsa convingere spirituală că acel cineva va continua să „te privească”, probabil șezând comfortabil pe un nor, undeva unde tu nu ajungi cu privirea, era patetică, nemulțumitoare în naivitatea ei religioasă. Am primit multe condoleanțe de acest soi, dintre cele mai dinamice și mai convingătoare.

Ceea ce mă speria câteodată era modul indiferent în care le priveam manifestările, deseori goale de adevăr și nădejde.

Am primit consiliere și despăgubiri.

Foarte puțini din școală și-au pierdut viața. Poate trei, patru la număr.

Toți îmi erau prieteni. Eu...

începusem să cred că am fost blestemată, că cineva m-a deocheat atât pe mine cât și pe apropiații mei. Obișnuiam să petrec minute bune jucând stilouri printre degete și contemplând alternativa asta.

Fețele străine care mă întâmpinau cu ochii stricloși și zâmbetele albe nu mă mai deranjau. Nu știam câți oameni am uitat și nu-mi permiteam să-i jignesc în vreun fel. Le eram loială, dar relativ distantă.

Unele eleve mai mari păreau mândre de cicatricile pe care le obținuseră, înflorind povești care ar întrece toate basmele în epicul lor fabulos.

Își petreceau pauzele în băile liceului, vorbind cu voce tare și relatând. În realitate, niciodată nu spuneau unde se aflau, doar că au făcut asta și aia și au salvat câteva vieți, așadar nimeni nu îndrăznea să le pună la îndoială epicul lor exagerat.

― Oo, vai, asta e urâtă rău.

― Mm. Știu !... era mai urâtă atunci, știi, durea ca naiba ! Și i-auzi tu, în timp ce mă târam, am...

Vălul de tristețe s-a cojit de pe fețele noastre, lăsând în urmă un chip delicat, dar solemn. Poporul Japonez a avut dintotdeauna calitatea asta; noi nu am mers îndărăt și nici nu ne-am oprit. Ca un fir de iarbă sănătos care este pieptănat de vânt și care nu rămâne frânt niciodată, ci inspiră și absoarbe din puterea lui și se arcuiește în sus, mai verde ca înainte.

Internetul s-a umplut de scârba mass-mediei care ținea să răstălmăcească unele aspecte ale tragediei și să pună accent pe altele care poate meritau mai puțină atenție.

Întorcându-mă de la școală împreună cu încă cineva, am privit cum un reporter cu ochi rotunzi și piele palidă încerca să facă legătura cu un post de știri străin. Oricare ar fi fost problema, s-a renunțat, iar cameramanul s-a așezat pe trotuarul rece și a deschis capacul cutiei camerei de filmat. Înjurând în barbă, nu și-a dezlipit ochii de pe cablurile mărunte nici când reportera l-a întrebat cât e ceasul.

― What time is it ? a întrebat ea.

― I really don’t know, a răspuns el dezinteresat, go ask someone.

Eu și prietena mea am grăbit pasul, trecând pe partea cealaltă a străzii. Când am trecut prin dreptul lor, ne-am răsucit capetele disprețuitor, ca atunci cântărești grefele la piață, de la cameraman, la reporteriță.