Crăciunul țese de toate: înțelepciune, fericire și iubire. Însă, mai țese câteodată și nervi duși la extrem de către unii idioți care se cred mari și tari, dar până la urmă devin niște molâi în fața noastră, a fetelor.
Asta este povestea mea, a lui...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
— A dracu' să fii tu, Kamron King!
Țip ca o descreierată și mă întreb dacă să-i trag o mamă de bătaie sau să-i zbor creierii direct?
Cum mama naibii să fii așa idiot, încât să nu vezi un biet om care își curăță aleea de zăpadă?
Mama se ocupa de ultimele pregătiri pentru masă, iar eu mi-am luat angajamentul că voi curăța aleea și parcarea înainte să apară cei din familia King.
Nu mi-am dat seama cine conduce imensul jeep în asemenea hal, dar în timp ce inima mi-a stat preț de câteva momente în loc, mi-am înfruntat timorarea și am ridicat privirea către parbrizul vehiculului uriaș. În bezna serii și doar cu ajutorul luminițelor de la instalație, am zărit două chipuri. Unul dintre ele îi aparținea tocmai lui Rufus King, care se uita uluit și crispat în același timp, pesemne că gestul neatent sau intenționat al șoferului, l-a speriat chiar și pe el.
Cel de-al doilea chip este al nimeni altului decât cel pe care îl detest și plac în același timp, idiotul de Kamron King și fără bradul său la fel de enervant ca el. În lipsa pomului, se pare că a venit cu ditamai monstrul pe patru roți, gata să mă îndese sub roțile sale și să mă facă una cu pământul și zăpada proaspăt așternută peste cea veche.
Privirea lui e la fel de uimită precum a tatălui său, iar odată ce vorbele mele ajung la el, simt cum ar fi înghițit în sec.
Eh, să nu mai zică lumea că „Muntele Kilimanjaro" e chiar atât de fioros pe cât pare înălțimea sa și pletele alea, alături de privirea rece pe care o are uneori.
După ce privirea mea aproape că e în stare să spargă parbrizul, numai ca să ajung mai repede la el și să-l smotocesc nițel pentru asta, uriașul coboară destul de relaxat din mașină, dar cu o urmă de îngrijorare. În urma lui i se alătură și Rufus, care coboară și vine înspre mine ușor șchiopătând, semn că nu și-a revenit încă după ce acea bucată de lemn tare a căzut pe piciorul său. Între degetele de la mâini susține câteva crengi destul de dese de vâsc și, pentru un moment, am uitat că ei au un loc ascuns de unde colectează cel mai frumos vâsc.
Am uitat chiar și de veșnica tradiție cu vâscul, care spune că, dacă te săruți sub vâsc cu cineva - și tocmai de Crăciun -, acea persoană îți va fi sortită.
Încă sunt de părere că e absurd și o vorbă pe care doar oamenii bătrâni o spun, în rest nimeni nu mai crede în ea.
Nu există și nici nu va exista vreo șansă ca eu și gorila - ce aproape m-a confundat cu moșul de plastic amplasat pe gazon - să ajungem în punctul în care să ne giugiulim.
Pe bune acum? Mai degrabă i-aș rupe ,,mufa" aia de gură, decât să o sărut.
O mufă drăguță, care ascunde un zâmbet mai strălucitor decât toate bijuteriile prețioase ale reginei Angliei la un loc.
