Povesti pentru concurs

Pazitoarea lumii

" Am fost o vrăjitoare. Am fost, sunt și voi fi. Nu, nu o vrăjitoare cu negi mulți, nas mare și unghii încovăiate, așa cum voi, oamenii, vă imaginați. Ci o vrăjitoare ca toate celelalte, cu chip de om și chiar sentimente. Aveam și o familie, cândva. O familie frumoasa. Eram doar eu, mama, tata și fratele meu. Și, mai târziu, eu și tata. Fratele meu urma studiile la Academia Vrăjitorilor. Mama, scumpa mea mamă, a plecat. Când am împlinit 10 ani, fix in acea zi, a dispărut, luând cu ea toate amintirile. Parca și acum îi aud glasul blând, când îmi spunea ca va trebui sa plece, dar că mă va veghea întotdeauna. Nu știam la ce se referă pe atunci. Nu observam că lumina lumii se strecura în camera căzând numai pe corpul ei plăpând. Însă cu siguranță am observat tristețea ce domnea pe chipul tatei. Pe atunci îmi descopeream puterile și învățam să le stăpânesc. Părea că un ochi îi plânge și unul îi râde. Nu am știut nimic despre asta până când am făcut 14 ani. Atunci părintele meu m-a tras deoparte și mi-a dezvăluit adevărul ce avea să-mi schimbe radical viitorul. O bunică îndepărtată de-a mamei mele fusese jumătate om. Puterile ei erau mai mari decât ale celorlalte surate ale sale, iar în viața ei de muritoare nu reușise să facă lucruri semnificative pentru omenire. Așa că a decis ca, la bătrânețe, să se refugieze pe lună de unde să facă tot ce poate ea pentru a proteja Pământul. Asta rămase o tradiție respectata de tot neamul nostru. În fiecare generație exista o persoană muritoare cu puteri magnifice ce urma să o înlocuiască pe cea din urmă. Mama a fost una dintre protectoare. Iar acum era rândul meu.
Anii au trecut unul după altul. Zilele s-au rostogolit ca niște bolovani scăpați la vale, căzându-mi în cârcă și îmbătrânindu-mă, trăgându-ma tot mai aproape de ziua cea mare. Se pare ca am ajuns-o. Tu, dragă cititorule, trebuia să aflii povestea mea. Să o citești acum, in viitorul tău, și să povestești tot ce ai aflat nepoților tăi, iar ei să le povestească nepoților lor și tot așa mai departe. Să preei acest diamant neșlefuit și sa îl transformi într-o frumoasa bijuterie, într-o frumoasa poveste ce să se răspândească in toată lumea. De ce, poate te întrebi acum. Ei bine, deoarece și ei merita să știe de ce umblă lumina lunii pe străzi și lasă liniște și pace acolo unde a fost furtună. De ce, câteodată, seara, se simt urmăriți de ceva, și când întorc capul văd doar razele de lumină difuză ale lunii. Deoarece eu, Protectoarea lumii și a lunii, veghez totul de sus și intervin când dezastrul bate la ușă. Și voi fi acolo să vă păzesc până când locul îmi va fi luat. "

     Privesc ultimul paragraf cu regret, de parcă aș lăsa un prieten bun în urmă. Mâna mea îmbătrânită închide coperta de piele, prinzându-i capsele. Iau caietul și îl pun în dulapul maroniu cu cheie de lângă pat. Flutur degetele peste el, invocând o vrajă despre care am crezut că nu o voi folosi vreodată. " Sa poată fi deschis și citit doar de un om cu inima pura", gândesc. Așa și trebuie. Numai un astfel de om ar putea să-mi spună istoria așa cum îmi doresc.

— Evelyn, ești gata? Ma întreabă Matthew. Fratele meu pare să nu se fi schimbat. Sta in tocul ușii, parul lui blond prăfuit păstrându-și culoarea naturală. Doar câteva riduri pe fața sa, în comparație cu a mea ce pare ca stă să curgă în orice moment.

— Da... sunt gata, răspund absentă.

     Înainte de a părăsi camera mai trag o ultima privire la locul ce mi-a fost cămin. Casa in care am crescut și in care vor creste și cei doi copii ai fratelui meu. Nu am de ales. Trebuie să fac asta pentru a ajuta. Pentru a duce mai departe acest obicei. Am fost sortită să fac asta.
Îmi urmez fratele in tăcere spre balconul de pe acoperișul casei, de unde voi fi preluată. O siluetă fuge prin fața noastră, tăindu-ne calea. E nepoata mea.

— Tati, unde merge mătușa Eve?

— Du-te la mama ta, Anne. O sa îți povestesc mai târziu.

— Bine, spune ea resemnată.

     O lacrimă fierbinte îmi curge pe obraz. Nu știu dacă e de fericire sau de tristețe. Știu doar ca îmi e greu să-mi las familia aici, dar sunt și bucuroasa că voi avea onoarea de Protector. Urc scările înspre balcon cu dificultate, începând sa respir tot mai greu. Când ajung sus văd cum luna plină tronează deasupra tuturor, împrăștiindu-și lumina prim toate cotloanele. În acea lumina se văd trei trepte, aflate la granița dintre real și ireal, ce par ca tânjesc după atingerea mea la fel cum și eu tânjesc după atingerea lor. Mă întorc cu fața înspre fratele meu și murmur un " La revedere!". Un zâmbet slab ne apare amândurora pe chip. Un zâmbet încărcat cu melancolie. E timpul. E timpul să-mi revendic tronul. Pășesc pe prima treaptă și simt cum armonia mă învăluie.

"Ia-mă cu tine, lună!"

_____________________________
Sper ca a ieșit ceva, căci m-am documentat mult pentru capitolul ăsta și m-am străduit ceva timp. Am aflat mai multe despre vrăjitoare decât voiam :)

aestheticsboy-  
ReadWriteBloom