Cei mai buni amanţi

Capitolul 5

NOTĂ: Sunt atât de emoționată că în sfârșit am reușit să mai scriu un capitol după atât de mult timp în care nu am mai scris nimic, încât nu am mai avut răbdare nici măcare să îl corectez. Abia așteptam să îl public. De aceea vă rog să scuzați greșelile de tastare și orice alte asemenea mai descoperiți. 

Trebuie să vă spun că mă simt ca și când ar fi prima dată când public ceva pe aceste site. Sunt foarte emoționată. 

***

Pe la ora unsprezece m-am retras în camera mea din casa părintească, cea în care am acumulat amintirile copilăriei mele. Nu mai dormisesm acolo de ceva timp, lucru care mă făcea să mi se pară totul extrem de ciudat atunci când am închis ușa în urma mea. Am apăsat întrerupătorul, iar camera a fost inundată de o lumină albă, sterilă, care în prima clipă mi s-a părt insuportabilă. Oare întotdeauna a fost astfel sau doar acum? Presupuneam că nu conta prea mult oricum din moment ce aveam să stau acolo doar o singură noapte.

Cina fusese un dezastru din toate punctele de vedere, iar pe lângă asta îl mințisem cu nerușinare pe logodnicul meu, deși nu merita deloc asta. Nu încetam din a fi o persoană groaznică. Persoanele groaznice – ca și mine – primeau întotdeuna ceea ce meritau, ori în prezent, ori mai târziu. Speram că soarta asta nu mă aștepta și pe mine.

După ce am scăpat de întâlnirea cu Itachi de pe hol, i-am aruncat lui Naruto câteva scuze penibile și deloc credibile cum că mama nu s-ar fi simțit bine și că voiam să o însoțesc acasă, punându-l și pe tata în alertă degeaba, am plecat de la restaurant. Mă uram pentru asta. Probabil că Naruto se supărase, dar se pricea foarte bine la a disimula, lucru pentru care nu am reușit deloc să-mi dau seama ce gândea cu adevărat. Asta m-a îngrijorat peste măsură. De ce? Pentru că se presupunea că fiind logodnicul meu trebuia să îl cunosc cel mai bine, să-mi dau seama când în atitudinea lui se schimba ceva, când era trist sau furios sau fericit. Eu nu am recunoscut nimic din toate astea la el, mi se părea doar ca o mare pată neagră.

Mi-a vorbit frumos, știind că mă aflam într-o situație delicată – chipurile – și i-a urat mamei însănătoșire grabnică, apoi s-a urcat în mașina lui și a plecat. Mă simțeam oribil în acele momente și îmi venea să-i urlu în față cât de fraier era pentru că îmi credea mie toate rhaturile.

Acea a fost noapte în care vinovăția a început să pună stăpânire pe mine pușin câte puțin. Acea a fost noapte în care viața mea a început să se schimbe, iar eu nu avea nicio putere în a opri avalanșa de evenimente care a urmat.

Am oftat, îndreptându-mă către pat, unde m-am trântit ca moartă. Eram obosită, epuizată. Nunta asta mă stresa groaznic de mult. Nu voiam să ajung una dintre acele mirese care ajungea să intre în dpresie din pricina a ceva ce ar trebui să fie cel mai frumos moment din viața lor.

Telefonul a bâzâit în geantă, făcându-mă să mă simt și mai rău. Deja intuiam cine era persoana care mă căuta. Cu un efort uriaș am reușit să mă întind după geantă, ce căzuse pe partea cealaltă a patului, apoi am început să caut prin multitudinea de lucruri inutile pe care le căram după mine. Trebuia să fac curat într-o zi.

Era unsprezece și treizeci și șapte de minute, iar bănuielile mi-au fost confirmate când am deschis sms-ul. Nu îmi doream să mă simt oarecum aiurea în legătură cu asta, nu trebui asă simt că era ceva greșit în faptul că iubitul meu se îngrijora din pricina mea și îmi trimitea mesaje.

Naruto: Bună, Sakura! Sper că mama ta se simte mai bine. Scuză-mă dacă te-am deranjat.

Un nod mi se strânsese în piept. Cum putea spune așa ceva când eu tocmai îl mințisem? Mi-am strâns pleoapele, apoi mi-am dat ochii peste cap, închizând mesajul fără să răspund. Ziua următoare aveam să îl sun și să îi spun că dormeam deja. Eram rea, știam.