Mărul lui Adam - „Păcatul strămoșesc" Volumul I

XIV: Soție - offf!

Adam nu era în trăsura în care Petter o conduse. Asta nu o miră foarte tare, dar avu răgazul să observe că majordomul lui era chiar mai agreabil decât contele însuși, extrem de gentil și cu o grijă desăvârșită față de ea. Dar Eva n-avea răbdare pentru a înghiți temperamentul galant al lui Petter.

Între timp i se făcuse foame, usturimea dintre picioare nu trecea, simțea nevoia imperativă a unui duș și, ca prin magie, era acum căsătorită. Nu știa dacă o deranja mai mult asta sau faptul că fusese fecioară. Misterul nopții trecute, evenimentele de dinainte și de după, cât și îmbrățișarea lui Adam - pe care o crezuse extrem de reală -, plana asupra sa și o neliniștea.

Înghiți în sec, amintindu-și ultimele cuvinte ale soțului său. Adam era dezamăgit de ea... Îi spusese că nu avea cum să fie o soție bună, la naiba! Îi spusese, iar el se încăpățânase să se însoare cu ea pentru că... pentru ceea ce îi făcuse. Roși, bucurându-se chiar că nu era cu ea în trăsură. Evei îi era rușine de reacțiile sale și chiar de așteptările de după. Fusese atât de vulnerabilă, încât nu era deloc capabilă să-și înțeleagă emoțiile. Își atinse buzele, gândind că săruturile erau singurele momente în care o femeie se putea desfăta în timpul actului. Expiră, acoperindu-și fața. Nu ar fi putut să mai dea vreodată cu ochii de Adam! Nu după ceea ce fusese între ei.

I se păru că trecuseră ani până ce trăsura opri. Mersese extrem de lent, iar acum, ieșind, observă că era în fața propriei case. Se încruntă, iar Petter, prinzându-i căutătura iritată, o lămuri:

- Excelența Sa vi se va alătura curând..., dar nici el nu putea spune când, căci Castlebyhte privise cu jind trăsura, îi dăduse comanda să se miște extrem de lent pentru că doamna avea o indispoziție. Înțelegând problema - înțelegi multe când îți găsești stăpânul în pat cu logodnica lui, fiindu-i martor la căsătoria succintă - Petter înclinase servil din cap. Îi părea rău că stăpânul nu se comporta cu mai multă grijă față de doamnă și că ea se uita atât de urât la Castlebythe. Era în ochii lor, dincolo de furtuna evenimentelor, acel ceva la care Petter spera de când mama îi spunea povestea dintre ea și tata.

- Trebuie să...

- Mă scuzați?, întrebă, când tânăra nu mai continuă întrebarea.

- Nimic. Îți mulțumesc!, și, adunându-și poalele rochiei, deschise ușa, pășind înăuntru.

Pe canapea o observă pe doamna Stanford, ai cărei umeri se cutremurau, și pe Milly, care încerca să își liniștească mama. Inima i se frânse. În neștiința ei distrusese o întreagă echipă de oameni care o crescuseră și o educaseră, deci pe umerii cărora căzuse întreaga vină. Îi făcuse de râs și îi..., își înghiți cuvintele când surprinse privirea urâcioasă a lui Tobias. Micuțul fugi numaidecât. Eva îi dezamăgise pe toți.

Fără alte cuvinte alergă pe scări în sus, refugiindu-se în dormitorul său. Totul era așa cum lăsase înainte de a-și ridica traista și de a fugi ca o hoață la crepuscu. Luă un loc pe pat, părundu-i-se mult prea tare, strâmbându-se la senzația pielii rănite diintre picioare și oftă, obosită. În momentul de față nu mai avea curajul nici de a cere să i se pregătească o baie.

Inelarul ei era încă liber, soțul ei lipsea și, pe lângă asta, sentimentele lui erau strict practice. Nu existase nicio urmă de afecțiune în declarațiile lui. Adam nu o putea iubi. Înghiți în sec și se strădui să nu plângă, când, în cele din urmă, ignorând foamea și atingându-și abdomenul se lungi în pat. Lacrimile se îmbibară în materialul delicat al pernei, iar în câteva minute, după o zi zbuciumată, contesa de Castlebythe adormi extrem de nefericită de viața ei.