XVII: Dacă vrei să te căsătorești, trebuie să ai condiție fizică

3.8K 408 173
                                    

Fusese o greșeală să se comporte astfel cu Eva, își dădu Adam seama, când, a doua zi, rămase înmărmurit pe canapea, întins pe burtă, privind spre ceea ce fusese lenjeria intimă a soției sale.

Adormise ca un porc peste ea și probabil că acum era scârbită. Fuseseră împreună de trei ori, iar din acestea, doar una reprezentase un succes. Se ridică în capul oaselor și își trecu palmele peste față. Ce se întâmpla cu el?

Își dorise să o găsească încă trează, dar nu mizase pe asta. Să știe că ea nu adormise, așteptându-l, fusese mai mult decât inima sa putuse suporta. Adam nu știa cum era să te aștepte, la finalul zilei, o soție, o frumoasă soție, perechea ta. Poate chiar să ia cina cu ea... să o complimenteze... să o excite... Se ridică de pe canapea; Eva nu fusese nici pe departe entuziasmată de atingerea lui, iar asta îi dădea de înțeles că ceea ce petrecuse în urmă cu o seară fusese foarte greșit.

Eva merita niște scuze.

Dar, când vru să iasă din cameră, își dădu seama că pe una dintre colile de pe birou era scris, cu litere frumoase, de mână, niște cuvinte, legate armonios în propoziții dureroase. Cunoștea scrisul pentru că mai citise asemenea slove, ce îl aduseseră în pragul nebuniei, după ce investise într-o nuntă care nu se mai ținuse niciodată. De data aceasta, imediat ce citi mesajul din nou și din nou până ce îl învăță pe de rost, se încruntă și privi canapeaua. Din nou scrisoarea, din nou canapeaua, iar o furie teribilă îl izbi. Eva fugise din nou de el?

Fugise de el pentru că nu îi plăcuse sexul?

Fugise de el pentru că...?, încercă să își amintească ce spusese ea înainte de a se împlânta în pântecul său, așa că rămase un timp, reflectând. Într-un târziu, își aminti că își manifestase dorința de a vorbi. Fusese doar asta?

Ai tratat-o ca pe o cârpă, Adam, îi șopti conștiința, așa că scrâșni din dinți.

— Puteam să discutăm, la naiba!

Eram mai degrabă furios pe sine decât pe ea. Ceea ce îl deranaja era faptul că Eva fugise din nou de el. Un gând năstrușnic îi trecu prin minte: și dacă nu fugise? Dacă se răzgândise? Reanimat de ideea că o va găsi sus, în camera ei, mototoli scrisoarea și, rapid, urcă scările din pași mari spre dormitorul soției lui. Temerea sa cea mai mare se adeveri, căci acesta era intact, de parcă nimeni nu dormise vreodată aici. Își strânse pumnii, nervos. Fugise fără ca măcar să îi vorbească!

Închise ușa și dădu nas în nas cu Victoria, care privea curioasă din pragul ușii dormitorului ei.

— Probabil că a fugit cu adunătura ei de servitori puturoși, presupuse răutăcios aceasta.

Și asta îl irita, însă nu putea sub niciun chip să îi răspundă obraznic. Nu era corect. Bineînțeles că nu era corect nici ceea ce făcea ea. Prins în două unități sociale – mama și soția – Adam decise să se întoarcă cu spatele. Nu putea acționa în nicio situație. Luă calea propriului dormitor, căzând în fotoliu și privind pe de o parte sfâșiat, pe de alta înnebunit tavanul.

Părăsit la altar, părăsit la o zi de la căsătorie... Zâmbi trist, căci asta îi spunea clar că Eva nu își dorea să aibă de-a face cu el. Fusese într-adevăr și vina sa, dar nu credea că fuga era o soluție. Soția sa era imatură, acționa ca un copil mic care, atunci când nu îi convenea ceva, își lua jucăriile și pleca.

Auzi ciocăniturile în ușă și îi permise lui Petter să intre:

— Micul dejun va fi servit în treizeci de minute! Trebuie să vă ajut să vă pregătiți.

Mărul lui Adam - „Păcatul strămoșesc" Volumul IUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum