Când nemuritorii mor

XXII

        -Ai luat prânzul deja? întrebă zâmbind Erik.

        -Nu, îmi aduci te rog? spuse Grace mângâind scurt palmele ce se aflau pe umerii ei.

        -Desigur.

        Erik plecă în casă de unde se întoarse cu un pahar mare de sânge. Îl întinse galant spre blondă apoi se aşeză la masă lângă ea, privind-o.

        Ochii fetei nici nu se întoarseră spre el. Părea că nici nu remarcase prezenţa lui. Privea în gol, spre un oarecare punct din grădină sorbind lent din pahar. Gândul îi era într-o cu totul altă parte. În faţa ochilor părea să îl aibă pe tânărul blond ce îi furase inima.

        Încă de când se ştia, Erik îi fusese alături. Îl întâlnise cu mult timp în urmă, la câţiva ani după dispariţia din viaţa ei a lui Nicolas. Încă de pe atunci bărbatul încercase să îi facă curte însă şansele îi fuseseră spulberate din cauza tristeţii cauzate de pierderea primei iubiri. Acum părea că încercă acelaşi lucru, fără succes.

        Grace nu putea nega faptul că Erik era un bărbat arătos, protector, inteligent. Mereu când era în preajma lui se pierdea. Ştia bine faptul că prietenia lor era mult mai importantă decât o relaţie care s-ar fi putut sfârşi oricând. Avuse mereu încredere în el, putea mereu să îi ceară sfaturi sau ajutor. Totuşi avea o anumită atracţie. Erau momente în care ar fi fost la un pas să îl sărute. Erau momente în care îşi dorea mai mult decât un sărut de la el, îşi dorea nopţi lungi pline de pasiune.

        În ultima perioadă chiar şi bărbatul putea să remarce o schimbare în comportamentul dragei sale aşa-zise prietene. Momentele în care se putea vedea pe el în ochii ei dispăruseră. Era convins că uneori reuşea să îi trezească acele dorinţe însă erau din ce în ce mai rare. Ceea ce îl deranja cu adevărat era, de fapt, motivul răcirii relației - Maxmillian. De când ochii albaştri priviseră prima dată adânc în cei ai blondei ceva se rupse. Dispăruse orice şansă de reuşită existentă pentru el.

        -Faci ceva diseară? spuse el după o lungă pauză.

        -Am ceva... planuri, îmi cer scuze, replică fata ca şi trezită din transă.

        -Anume?

        -Contează?

        -Până acum îmi spuneai orice şi brusc îmi pui această întrebare? Draga mea, spuse lipind palma de obrazul fin şi dezmierdându-i pielea într-o mângâiere tandră, normal că contează. Vreau să ştiu ce faci, dacă eşti bine. Trebuie să ştiu dacă există vreun pericol pentru prinţesa mea în cazul în care ceva merge rău.

        Degetul mare ţinut şi el pe obraz alunecă încet în jos, spre buze, apoi ajuns la destinaţie le exploră cu fineţe. Chipul său afişă un zâmbet satisfăcut şi cuceritor în momentul în care Grace întoarse privirea spre el. În sfârşit îi captase atenţia.

        Ea îl privea lung, neştiind ce să spună sau cum să reacţioneze. Nu ştia dacă să îi vorbească urât sau să îi facă jocul. Nu ştia cum putea să îi spună "îmi pare rău, la noapte am în plan să merg acasă la Max". Cuvintele acestea nu ar fi făcut altceva decât să îl pună pe Erik pe urmele ei, într-o urmărire cu final neaşteptat.

        -O să fiu bine. Nu e nici urmă de pericol în ceea ce voi face. Fii liniştit, rostise într-un final zâmbind.

        Se agăţă cu braţele de gâtul celui ce stătea lângă ea privind-o, atingându-i faţa şi îi sărută lung obrazul cu delicateţe. 

        -Mulţumesc pentru toată grija pe care mi-o porţi! continuă cu acelaşi zâmbet apoi plecă de pe terasă, lăsând în urmă doar paharul gol.

        Paşii lui Rouge o plimbau pe aceasta printre oamenii din parc. Era o zi superbă, relaxantă, în care păsările ciripeau, natura zâmbea şi ea iar aerul se încălzea constant. Unii oameni îi urau în trecere "casă de piatră" din pricina celor abia întâmplate.

        Era atât de ciudat. În nenumăraţii ani de viaţă pe care îi avuse nu îşi dorii niciodată să se căsătorească. Fusese la un pas distanţă de acest moment important însă nu apucase să îl trăiască. Adevărul era că nici nu îşi dorise. Nu îşi dorise nici atunci, nici acum, nici niciodată. Mereu simţea că acesta este cel mai important lucru din viaţă iar un astfel de lucru merită trăit o singură dată cu o persoană cu adevărat unică.

        Gândul că persoana pe care se pare că o aşteptă cinci vieţi era un vampir o îngrozea. Mai îngrozitor pentru ea era gândul la sentimentul de ură dintre ei. Cum s-a putut căsători? Şi mai exact, cum s-a putut căsători cu cineva pe care îl urăşte, cu cineva căruia îi doreşte moartea? Planul păruse unul excelent la început dar nunta o făcuse puţin confuză.

        Zheila. Zheila era intrusul în toată ecuaţia ticluită în cel mai mic detaliu. Ea stricase tot. Apariţia ei era un mister total. Nu ştia cine era, ce era, ce dorea şi mai important nu ştia ce are de împărţit cu Jacob.

        Pentru un moment se uimise pe sine. Un sentiment ciudat puse stăpânire pe conştiinţa ei iar un nod în gât îşi făcu apariţia. Ceea ce simţea în acel moment era ceva cu totul nou, ne mai întâlnit pentru ea. Temerile ei se adeveriseră, ceea ce simţea era de fapt gelozie. Era pur şi simplu geloasă pe roşcata ce îi sărută soţul şi îl curtează.

         Motivul geloziei nu era legat doar de prezenţa Zheilei ci şi de fapte. Jacob nu o sărutase niciodată pe propria soţie însă sărutase acea fiinţă jalnică. Avuse grijă să scoată până şi momentul sărutului din ceremonia nunţii. Mintea ei încerca să găsească explicaţii iar singura care îi venise îi lăsase un gust amar în cerul gurii. Poate că nu dorea să o sărute deoarece avea o relaţie cu Zheila şi nu dorea să îşi facă iubita geloasă.

        Totul părea explicat destul de logic însă totuşi ceva încă nu se lega. De ce a acceptat roşcata această căsătorie? La mijloc era clar un plan a doi complici.

        Ajunsă în faţa casei după timpul alocat gândirii, faţa i se însenină. Pe alee nu era nici urmă de maşină. Era oarecum şi o dezamăgire deoarece ar fi avut poftă să găurească nişte cauciucuri şi să deseneze cu ceva ascuţit pe maşină. În acel moment tare s-ar mai fi simţit artistă.