XXXVII

1.4K 139 7
                                    

        Faţa încordată a lui Rouge păru că îşi pierduse din orice urmă de culoare. Venele dispăruseră tot mai mult, văzându-se acum ca nişte pale urme de machiaj purpuriu ne şters. Ochii îi erau aproape în totalitate reveniţi la starea iniţială, la verdele adânc pe care mama natură i-l dădu iar inima... inima era secată de puteri şi oarecum cuprinsă de milă.

        Povestea şi discuţia ce se desfăşura de aproximativ o oră în micuţa şi strania încăpere o ajutase pe tânără să se mai calmeze însă orice mică scânteie ar fi putut aprinde fitilul unei bombe fatale.

        Un lucru încă îi era neclar: de ce simţea milă pentru Jacob? Mii de oameni erau adoptaţi şi nu simţea nici un fel de ataşament faţă de ei. Ba chiar mai rău, mii de oameni erau orfani iar părerea îi era aceeaşi despre ei. Ea însăşi era o orfană şi nu se plânse niciodată, nu dorise niciodată să întimideze sau înduplece pe cineva cu acest aspect al vieţii sale.

        -Mie nu mi-a spus niciodată acest lucru, murmură Rouge după câteva secunde în care îşi reţinuse atât cuvintele cât şi respiraţia.

        -Spune-mi şi mie, de ce ar fi făcut-o? În primul rând, pe el nu îl deranjează cu nimic acest aspect al vieţii, avea părinţi adoptivi la fel de buni ca unii naturali, ne mai adăugând puterea familiei. În al doilea rând, îi eşti inamică şi o simplă păpuşă de cârpă uşor de controlat. Deşi ţi-a spus amănunte din viaţa sa personală nu era necesar să spună tot.

        "Eşti o simplă păpuşă de cârpă uşor de controlat", cuvintele care se înfipseră în timpanele fetei, în creierul ei, în subconştientul ei şi, cel mai dureros, în inima ei. Durea să afle că fusese atât de credulă însă durea şi mai rău să descopere abia acum că ea însăşi minţise pe toată lumea. Se minţise chiar pe sine. Minţise de fiecare dată când negase sentimentele pentru Jacob Black şi când se gândise la precizia şi perfecţia planului conceput.

        -Suntem aici cu un motiv, spuse Grace văzând că Rouge este adâncită într-o luptă interioară contra celui mai puternic adversar - contra propriei persoane - dar şi contra şuvoaielor de lacrimi fierbinţi ce ar fi ars întreg chipul la revărsare, mutilând totul în urma lor. Doamnă Kholenia, sunteţi medium şi chiar unul bun, puteţi să vedeţi cine a fost în casă şi a luat corpurile sau măcar unde sunt acum corpurile?

        Bătrâna ridică din umeri, neştiind exact ce să răspundă. Se ridică de pe scaun şi merse la un vechi birou făurit dintr-un lemn verzui închis, suficient de mare încât să pară alcătuit din trei birouri identice alăturate. Pe birou, aliniate la o distanţă simetrică aproape insesizabilă, musteau borcănaşe de sticlă cu conţinut care mai de care mai ciudat. Într-un borcan se puteau zări globuri oculare umane holbându-se prin cameră şi urmărindu-te cu privirea oriunde te-ai duce, într-un altul se puteau vedea viermi graşi şi lucioşi de culoare albă, un altul era plin de cenuşă - toate acestea aruncând o privire fugară doar asupra unui rând. Borcanele erau marcate pe capac cu un număr deasupra căruia era scris numele conţinutului.

        -Aici erai! spuse bătrâna vorbind cu sine însăşi în timp ce îşi afundă mâna într-un borcan aflat mai în spate.

        Magius se uita cu sfială şi oroare, aşteptând să vadă ce scârbitură poate scoate mediumul de acolo. Se ruga din suflet să nu fie viermi, râme, păianjeni cu douăzeci de picioare sau alte chestii ce l-ar fi putut să îşi revadă şoricelul devorat la masa de prânz într-o altă formă.

        Bătrâna se mută cu o viteză medie spre un colţ din cameră apoi dispăru din senin. Scoase capul de după cotitura nevăzută de nimeni până în acel moment, amintindu-şi să cheme şi oaspeţii cu sine.

Când nemuritorii morUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum