Mistakes of the shadows.

Capitolul 3

Restul orelor trec cu rapiditate. Profit de orarul liber pentru a-mi pune ordine în gânduri în urma celor aflate azi. S-a întors. Așa și?! Nu e ca și cum totul s-ar rezolva atât de rapid, doar pocnind din degete. Nu e ca și cum s-ar mai rezolva vreodată. Teoretic, ne urâm reciproc. Practic, eu îl urăsc mai mult decât ar permite natura umană. Îl urăsc atât de mult încât ajunge să fie primul lucru la care mă gândesc dimineața și ultimul seara, înainte de a adormi. Îl urăsc atât de mult încât ajunge mereu să mi se repete în minte tot răul pe care mi l-a făcut și câte am avut de tras din cauza egoului său cât China.

Și cu toate astea, el a fost și este încă cel mai dulce coșmar al meu.

În schimb, cartea de sub coatele mele parcă devine din ce în ce mai paralelă cu mintea mea, pierzându-mi total interesul pentru istoria din evul mediu. În loc de războaiele civile ce au avut loc, marile puteri ce au căzut sau au renăscut, viețile oamenilor inocenți sacrificate pentru binele omenirii și zeci de ani de domnii, eu pot vedea în fața ochilor un singur lucru. Chipul său.

Un chip ce nu l-am uitat nici măcar o secundă din clipa în care și-a luat rămas bun. Și știam. Știam că el a fost cel de la petrecere, știam că nu aveam cum să-l încurc vreodată indiferent de cât timp ne-ar despărți. M-am agățat doar de un fir de speranță ce-mi șoptea insistent în cap că e imposibil și că imaginația mea a fost cea care și-a închipuit totul pentru a mă amăgi.

Îl vreau aproape de mine, deși știu că-mi întunecă judecata, că-mi otrăvește sufletul și că-mi taie aripile. Că e unul dintre cele mai greșite lucruri pe care mi le-am dorit vreodată. Însă natura umană, ea în esență este complicată.

Spre exemplu, e ciudat cum nu ne mai putem îndrăgosti cu adevărat, poate pentru că am iubit al dracului de mult cândva, cum putem fi cu oameni la care ținem, cu toate că nu reușesc nici pe departe să ne facă și ultimul fir de păr de pe corp să tremure, să ne ofere acel fior când îi sărutăm sau să ne devină ei întreaga noastră viață. Cum unii dintre noi trecem din relații în relații, deși nu ne vedem cu oamenii aceia până la adânci bătrâneți, cum consumăm momente fără sentimente și cum dăm bucăți din suflet unora pe care nu i-am meritat niciodată.

Puțini dintre noi izbândesc în a-și găsi sufletul pereche. Continui să cred că acele persoane sunt cele mai fericite din lume. Cele care iubesc și sunt la rândul lor iubite. Acest lucru ține de multe ori de noroc, e prea rar vorba de reușitele încercărilor noastre.

Tot ce ne rămâne de făcut e să sperăm în continuare că într-o zi, poate una cu soare pe strada noastră, ne vom număra printre ele!

Pufnind, Emilia își aruncă creionul ascuțit fix spre mine. Acesta mă lovește cu vârful în cap, scoțând de la mine un mârâit înfundat.

-Idioato! îi reproșez uitându-mă urât la ea.

-Nu mai face asta!

-Să fac ce, o întreb deja scoasă din sărite.

-La naiba, Kelsey! Stăm de mai bine de două ore în camera ta pentru a te distrage și degeaba. Nu te concentrezi deloc. Dacă n-aș știi deja aș spune chiar că o faci intenționat!

Ce naiba?

-Să mori tu?! Ei bine, ghici ce, cred că dacă o ți tot pe drumul acesta vei câștiga Premiul Nobel pentru cea mai groaznică prietenă din lume!

-Mda, vezi să nu, zice în timp ce-și flutură degetele lungi prin fața mea. Premiul Nobel se câștigă dacă aduci cele mai mari servicii umanității, nu dacă sunt o prietenă groaznică așa cum spui tu, chiar dacă e total neadevărat. Poate dacă ai sta mai mult cu nasul prin cărți în loc de a saliva la amintirea lui Ross, a-i mai înțelege și tu cum se învârte lumea în care trăiești, drăguță.