vulcani, ne pică cerul din cicatrici

172 24 19
                                    

stelele
îmi curg pe brațe până se fac bălți,
în palmele mele,
de sânge
de vise.
sunt stele și sori pe cer
e o noapte-zi în plină cădere
iar
tăcerea mierlelor
mă spală până înfloresc
până îmi cad petale
până mă fac
scrum.

sub pielea mea e un pui de
cale lactee—
vezi tu, sunt
doar un univers împăiat—
și de câteva nopți nici nu mai dorm
țipă cosmosul din mine o tornadă
până rămân ruine
iar ochii mei sălbatici și
trădători
și ei sunt doar ruine.
am uitat cum să respirăm
ne-am sălbăticit și noi
nu mai suntem oameni.
suntem un fel de haos
un fel de rachete
ne spargem de pereți și râdem
ne pare așa amuzant
așa ridicol
da, e
ridicol
că suntem atât de fragili
atât de ușor de stricat
atât de ușor de
sălbăticit.

poemul ăsta va fi mai scurt
nu prea sunt multe de zis,
sincer.
pentru asta nu există versuri
noi nu suntem făcuți pentru cuvinte.
e mai mult un sentiment
ceea ce încerc să zic
dacă nu o ai în oase cuvintele nu ajută
dacă nu o respiri nu îți vor crește aripi.

și adică nu știu dacă te-ai gândit vreodată
la faptul că și noi suntem animale
animale de cosmos
majoritatea nu își dau seama
pentru că nimeni nu se mai uită la asta în secolul 21.
acum suntem animale fără să ne dăm seama
animale
de nisip și cărămidă
de do si la sol fa
fără mi re do— trebuie să fugi după el și să-l zbori și asta nu mai e la modă.
acum suntem simfonii neterminate
și întoarse pe dos
și poate că e mai bine așa.

nici vântul nu ne mai îmblânzește.
nu suntem cuminți decât sub cerul înstelat dar acum e o noapte-zi frumoasă.
iar noi suntem urâți și ascuțiți și
încrucișați
băgați unii în alții ne e așa frig
ne e așa un cântec și așa un dor
nici stelele nu ne mai cunosc

acum suntem un alt cosmos.

pe când cerul era al nostruUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum