De ce eu?

Ură

Stau în colțul camerei lui Jack cu fața îngropată în genunchi. Uneori îmi place să vin aici când îi duc dorul. Toată camera a rămas exact așa cum a lăsat-o. Nimic nu a fost atins.

Aud țipete venind de la parter. Mama și tata se ceartă din nou.

-- De ce ai luat toate pozele cu Lena din casă?! -- aud vocea mamei.

-- Pentru că nu vreau să-i mai văd fața! -- strigă tata.

-- E fiica ta! --

-- Fiica mea a murit odată cu Jack! --

La auzul acelor vorbe, încep să plâng în hohote. Mă doare foarte rău să-l aud pe tata spunând astfel de lucruri despre mine, dar știu că sunt adevărate: eu l-am omorât pe Jack.

-- Încetează să mai dai vina pe Lena! Nu e de ajuns că și așa se simte vinovată de moartea lui Jack, acum trebuie să mai arunci și tu vina pe ea! --

-- Pentru că e vina ei! Dacă n-ar fi început să-l certe pe Jack, el n-ar fi fugit și mașina aia nu l-ar fi lovit! --

-- Exact, e vina dobitocului de șofer care n-a putut frâna fiindcă venea cu o viteză foarte mare! --

-- Dar nu e singurul vinovat! Dar știi, încep să cred că Lena n-ar fi fost așa cum e dacă ai fii crescut-o cum trebuie! --

Pentru un moment e liniște. Cred că discuția s-a terminat, dar apoi îi aud vocea mamei, dar de data asta nu mai strigă, ci vorbește încet, șoptit aproape.

-- Deci vrei să spui că e și vina mea? --

-- Cred că e evident că Elena a învățat să se comporte așa urât de la tine. --

Împietresc. Mă îngrozește faptul că are tupeul să dea vina pe mama, dar și faptul că mi-a spus Elena. Nervoasă, mă ridic din poziția în care am stat, deschid ușa și cobor pe scări.

-- Nu i-ai mai spus Elena de când s-a născut... -- spune mama.

-- Asta pentru că Jack ne-a obișnuit să-i spunem Lena, dar nu mai merită apelativul ăsta. Așa cum nici tu și nici ea nu mai meritați să locuiți în casa asta! --

-- Tată! -- mă aud cum îl strig.

Își întoarce capul spre mine. Mama nu face nicio mișcare, doar se uită cu capul în pământ fără nicio expresie pe față. Mă apropii de cei doi.

-- Poți să dai vina pe mine și să mă faci în toate felurile, dar nu-ți voi permite să te iei și de mama! Ea nu e de vină cu absolut nimic! --

-- Ba da! E de vină fiindcă ți-a dat naștere! -- îmi scuipă tata cuvintele în față.

-- Tim! -- strigă mama la el.

Plec capul, iar când îl ridic, am lacrimi în ochi.

-- Deci să înțeleg că așa vor sta lucrurile de acum încolo? Ne vei urî din cauza morții lui Jack? -- îl întreb.

Pentru un moment nu spune nimic, dar când deschide gura să-mi răspundă, mama i-o ia înainte:

-- Nu e nevoie să ne urască fiindcă vom pleca din casa asta! --

Mă uit la mama care îl privește pe tata cu furie. Știam că se va ajunge la asta. Dar e cel mai bine. Pentru noi toți.

Următoarea zi ne-am făcut bagajele și am plecat. Stăm o vreme la un hotel până când mama va avea suficienți bani ca să cumpere o casă.

Sper că așa, tata va putea să-și limpezească gândurile și să ne accepte din nou. Sau, cel puțin pe mine... Indiferent cât de dur e cu mine, eu tot voi încerca să repar relația cu el.

Adică... Ce rău ar putea să-mi facă?