De ce eu?

Sacrificiul

Mă trezesc într-o încăpere cu un pat, o noptieră și un geam cu gratii. Mă simt puțin amețită. Apoi îmi amintesc: am fugit din casa lui Chris din cauza lui Jenny, iar apoi au venit doi tipi și mi-au dat cu bâta în cap.

Mă ridic încă amețită și când vreau să pășesc, mă prăbușesc înapoi la sol. Atunci aud cheia care intră în ușă. Se deschide și pe ea își face apariția un bărbat de vreo 40 de ani, nebărbierit și cu niște ochi negri, întunecați.

Se apropie de mine și mă ajută să mă ridic, iar apoi îmi dau seama cine e. Într-un fel, mă simt vinovată că nu l-am recunoscut.

-- Nu ne-am văzut demult, Elena. --

-- Așa o spui de parcă eu n-aș fi vrut să ne vedem. -- îi răspund pe același ton rece.

Nu bagă în seamă afirmația mea, ci continuă să vorbească:

-- Știi ce zi e azi? --

Pentru un moment stau să mă gândesc, iar apoi îmi aduc aminte. E ziua în care mi s-a schimbat viața.

-- Da, știu. -- îi răspund cu un tremurat în voce.

Se întoarce cu spatele la mine.

-- Încă nu-mi vine să cred că au trecut 7 ani de la moartea lui Jack. -- spune el. -- Încă îmi răsună în minte cuvintele doctorului: "Am încercat să-l salvăm, dar a fost prea târziu. " În acel moment am simțit cum întreaga lume pe care o știam, nu va mai fi la fel. Că tot ce știam a dispărut odată cu moartea fiului meu. Și toate astea s-au întâmplat din vina ta, Elena. Numai a ta. --

Simt cum tremur toată. Faptul că-mi aud propriul tată spunând astfel de lucruri despre mine mă doare foarte tare, la fel cum m-a durut de fiecare dată.

-- Uite, dacă m-ai adus aici să mă faci să mă simt mai vinovată decât mă simt, să știi că nu vei reuși. -- îi spun.

Îl aud cum râde.

-- Oh Elena dragă, normal că nu te-am adus aici pentru asta. Sincer, nu știu pentru ce te-am adus. Ah, sau știu. Poate te-am adus aici fiindcă m-am săturat să duci o viață bună chiar dacă Jack, fratele tău Jack, nu mai e. Poate m-am săturat ca tu și mama ta să o duceți așa de bine, iar eu stau și-mi tânjesc fiul. Dar am știut mereu că nu v-a păsat de el. --

-- Cum poți spune asta?! -- răbufnesc. -- Știi bine că eu și Jack am fost inseparabili! Făceam totul împreună și țineam unul la celălalt! --

-- Da, dar asta până să ajungeți la școală și să începi să fii invidioasă pe propriul tău frate. --

Închid ochii fiindcă nu vreau să mă vadă plângând. Știu că are dreptate: eram invidioasă pe Jack fiindcă era cel mai deștept din clasă, iar eu mă chinuiam să trec clasa.

Îi simt mâna pe bărbia mea. Mi-o ridică, iar eu deschid ochii.

-- Poate am început să-l invidiez pe Jack, dar asta nu înseamnă că i-am vrut moartea. -- murmur.

-- Dar totuși i-ai provocat-o. -- spune tata.

Nu mă mai pot abține, așa că izbucnesc în plâns. Tata se ridică și mă lasă să îmi vărs lacrimile pe podea.

-- Plânsul nu-l va aduce înapoi pe fratele tău. Trecutul nu poate fi schimbat. Dar viitorul poate. -- îl aud cum îmi spune și ridic capul să-l pot privi.

-- Ce vrei să spui? -- îl întreb ștergându-mi lacrimile cu palmele.

-- Vreau să spun că va trebui să te sacrifici pentru ca sufletul lui Jack să se odihnească în pace. --

Îngheț. Îmi cere cumva să... Să mor pentru Jack?!

-- Da Elena, va trebui să mori pentru fratele tău.

Mă uit la el cu o față înspăimântată. Nu-l mai recunosc. Ăsta nu e tatăl meu. Nu. Nu e. Ăsta e un om care a înnebunit.

-- Tată, sunt fiica ta! -- îi spun ridicându-mă și apucându-l de ambele brațe. Cum poți să spui că trebuie să mor ca Jack să se odihnească în pace?! --

-- Sunteți gemeni. Dacă unul din voi pățește ceva, și celălalt trebuie să pățească la fel. -- îmi spune fără nicio expresie pe față.

Dintr-o dată mă simt vinovată. Sunt o persoană oribilă: mai întâi îi provoc propria moarte fratelui meu, iar apoi îmi fac tatăl să înnebunească. Iar mama... Cine știe ce va păți și ea.

Poate că toate astea se întâmplă cu un motiv. Poate mi-e predestinat să mor. Poate... Doar poate... N-ar fi trebuit să mă nasc. Persoanele din jurul meu numai suferă din cauza mea.

Îmi amintesc când am vrut să-mi tai venele, dar mama a intrat la timp în camera mea și m-a oprit. Îmi dau seama că poate n-ar fi trebuit s-o facă.

-- Deci, ce spui? Ești dispusă să te sacrifici pentru fratele tău? -- îi aud vocea tatei care mă face să mă trezesc din gânduri.

Mă uit la el câteva secunde, după care îi spun pe un ton hotărât:

-- Nu. --

Nu spune nimic, doar se uită cu o expresie indescifrabilă, după care se întoarce și pune mâna pe clanță, dar înainte să apese pe ea, îmi spune:

-- Mă gândeam că o să spui asta. Dar nicio grijă, o să te răzgândești tu când o să vezi ce ți-am pregătit. --

După ce spune asta, deschide ușa și pleacă, trântind-o în urma lui. Orice mi-ar fi pregătit, nu mă voi sacrifica pentru ca Jack să fie fericit.

Jack n-ar vrea asta. Știu asta pentru că e fratele meu, și-l cunosc mai bine decât oricine. Ridic capul spre tavan și-mi pun mâinile pe inimă.

-- Jack, te rog, te rog ajută-mă să scap de aici. -- îi vorbesc.

Apoi inspectez încăperea. Nu e nimic folositor care m-ar putea ajuta să ies de aici. Îmi trec mâna prin păr și simt ceva metalic care îmi prinde câteva fire. Îl iau și mă uit la el. E una din agrafele care îmi prindeau părul. Celelalte mi le-a scos... Chris.

Din cauza răpirii ăsteia am uitat complet de Chris. Oare cum a reacționat când și-a dat seama că am dispărut? Oare mă caută? Sau poate s-a împăcat cu Jenny și nu-i mai pasă de mine.

Îmi înlătur imediat aceste gânduri. Nu. Chris mă iubește. Chiar el mi-a spus-o. Sigur mă caută. Dar nu mă va găsi niciodată dacă nu ies de aici.

Mă uit încă o dată la agrafă și îmi dau seama că pot s-o folosesc ca să deschid ușa. Mă apropii de ușă și bag agrafa în broască. Mă chinui câteva secunde s-o învârt, dar norocul nu e de partea mea fiindcă ușa se deschide, iar eu pic grămadă pe jos.

În fața mea stă un bărbat cu o farfurie cu mâncare. Îl recunosc ca fiind unul din bărbații care m-au răpit. Se uită la mine cu o față amuzată. Pune farfuria cu mâncare pe noptieră, se apleacă spre mine și îmi smulge agrafa din mână.

-- Ia te uită cu ce ai vrut să scapi. -- îmi spune în timp ce râde. -- Tu chiar ai crezut că poți scăpa cu o agrafă? --

Nu mai poate de râs. Eu stau în continuare pe podea și mă uit la el cu o față confuză.

-- Ești așa o fată naivă! -- spune și mă apucă de braț.

Încep să icnesc din cauza strânsorii.

-- Și știi ce le facem fetelor naive care nu sunt ascultătoare? -- îmi zice printre dinți, iar eu dau din cap.

Scoate o bâtă de la spate.

-- Data trecută ți-am dat doar în cap și ai leșinat instant. Imaginează-ți cum ar fi să-ți dau o grămadă de lovituri pe fiecare părticică a corpului tău. --

Înghit în sec. Oare tata l-ar lăsa să facă asta? Poate că da. Închid ochii și încerc să nu urlu de durere din cauza loviturilor cu care îmi învinețește întreg corpul.