Volumul I: Până la sfârșit
Volumul II: Încearcă să supraviețuiești
Urmează finalul fericit - sau, cel puțin, asta și-a spus Harlow când a început studiile la Academia de Poliție. Cu un program încărcat și ocazii tot mai rare de a-l vedea pe bărbatul...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
S-A ÎNTÂMPLAT CEVA
Anul trecut, când am aflat că Faith s-a făcut vinovată de moartea lui Callard Voelkel, tot ce-mi doream era să mențin distanța față de ea. Știam că întreg incidentul fusese un accident, de aceea nu intenționam să rupem legătura definitiv, ci doar pentru o perioadă. Până aveam să-mi găsesc puterea de a o ierta.
Ajunsesem la decizia asta deoarece... nu știu. Probabil eram speriată. Însă nu din cauza faptului că l-a omorât pe Callard. Nu. Ceea ce mă băgase cu adevărat în sperieți fusese modul în care a abordat situația ulterior, căci nu o credeam în stare să mușamalizeze moartea cuiva. Era de parcă nu o mai puteam recunoaște.
La acea vreme, luasem cea mai bună și sănătoasă decizie pentru mine. Dar făcând asta, am privat-o din a mi se confesa pe de-a-ntregul. Nu a apucat să-mi povestească despre momentele de după moarte lui Callard, despre cum s-a simțit când adevărul a ieșit la iveală și despre viața ei în închisoare. Cu alte cuvinte, nu a apucat să-mi vorbească deloc.
Ar fi absurd să mă învinovățesc pentru ceea ce i s-a întâmplat. Știu că nu a fost vina mea. Totuși, deși creierul meu asimilează situația cât se poate de rațional, inima îmi e zdruncinată în mii de bucăți și caută să-mi însceneze vinovăția. Și nu înțeleg de ce. Oricum nu mai eram atât de apropiate. Am jelit-o când a intrat în închisoare, ce diferență face faptul că acum nu mai e în viață dacă oricum nu ne vorbeam?
Nu pot să înțeleg, dar, cumva, face.
Mintea îmi e umbrită de gândurile care nu-mi permit să respir liniștită. Mă plimb impacientată prin fața Academiei, încercând să mă abțin din a-i suna pe părinții lui Faith ca să aflu mai multe detalii. Am ales să-l aștept pe Shade afară, în speranța că aerul rece mă va trezi la realitatea, dar având în vedere că nici cursurile de azi nu au reușit s-o facă, ce șanse are un pic de frig?
Învârt telefonul în palmă, așteptând să se facă ora șaisprezece, căci Shade e singurul care mă mai poate opri din a forma apelul. Cu trei minute înainte de ora stabilită, Jaguarul lui își face apariția de după colțul străzii, permițându-mi să expir ușurată.
Nu mai aveam răbdare.
Îmi îndes telefonul în buzunarul gecii și-mi apuc geanta de pe băncuță.
Oprește în fața mea, făcându-mi semn să intru. Mă grăbesc să-i dau ascultare când mă așez pe bancheta din dreapta. E unul dintre rarele momente în care și-a abandonat costumul în favoarea unei ținute mai lejere: jeanși albaștri și o flanelă pe gât. Cred că pot număra pe degetele de la o mână dățile în care l-am văzut îmbrăcat casual. Arată ciudat.
