Regatul Inimilor de Gheață

Capitolul 62 ~ Volumul 2

Acum ca stiu ca o am pe printesa aia sub papuc, ma simt mai implinit decat as fi putut fi vreodata. Fara sa vreau, un resentiment suparator ma apasa si incep sa inteleg fara sa vreau ca tata e intr-o situatie foarte dificila. Trandafirul acela are puterea absoluta, iar eu il pot controla foarte usor. Ceea ce nimeni nu stie, e faptul ca acel trandafir e ca un cufar al puterilor, are nevoie de o cheie. Ei bine, cheia e in mine. Eu sunt cheia. Nici macar cicactricea, nici nimic altceva. Eu.

Oricum, gandurile mele se termina imediat ce ma bat de doctorul Matthew.

- Alteta, n-ar trebui sa umblati atat de demascat!

- Tu ce cauti aici? intreb eu pur informal si dezinteresat.

- Eu l-am pus sa te caute.

De dupa un perete, aud glasul puternic si foarte grav al unei persoane pe care am iubit-o mereu. E vorba de generalul care m-a avut in protectie, a fost si capitan intr-o oarecare perioada a vietii.

- Generale? intreb eu socat.

- De fapt, eu i-am pus pe amandoi sa afle pe unde esti!

O alta persoana foarte bine cunoscuta mie apare si ma priveste zambitor. E una din persoanele pe care imi doream si nu imi doream sa o vad. Tata.

- Cum de ai stiut ca sunt aici?

Sesizez ca toti ne lasa singuri. Grozav, totul a fost facatura lui tata, a vrut sa avem o conversatie intre patru ochi.

- Poti intra.

Cineva pe care l-am vazut de multe ori urmarindu-ma apare. Stai asa, era un spion?

- Cine e ăla? ma revolt eu, venindu-mi sa ma repezesc la el si sa il strang de gat, dar simt o mana care ma opreste.

- E omul meu.

Imi intorc privirea si il privesc pe tata socat. Asta inseamna ca am fost spionat tot timpul ăsta?

- De ce? intreb eu inca calm, desi era destul de evident ca nu mai aveam mult pana sa explodez si sa sar pe el.

- Din foarte multe motive. Chiar credeai ca te voi lasa neaparat?

Daca stiam ca acesta e omul tatei, clar era mort pana acum. In mod evident, nu lasam pe cineva sa ma spioneze sub pretextul ca ma protejeaza. Ce e asta? De ce trebuie sa simt ochii care ma inteapa de priviri? Doar din cauza unei iubiri neimpartasite a tatalui meu?

- Sunt destul de mare ca sa îmi port singur de grija! suier eu printre dinti.

- N-ai idee cat ma straduiesc sa te protejez! striga tatal meu, iar eu imi trantesc pumnul de un perete apropiat.

- Dar nu ti-a cerut nimeni!

- Dragostea pe care ti-o port mi-a cerut-o, Dustin!

- De asta m-ai supus la asemenea chinuri? Pentru ca ma iubesti? Pfa, gluma mai buna de atat nici ca am auzit! incep eu sa il iau la misto.

- Stiu ce am gresit, poti sa spui ce vrei.

- Atunci de ce mai pastrezi vie conversatia? E clar ca noi n-avem nimic de vorbit.

Dintr-un motiv sau altul, parca ma ranesc pe mine aruncand asemenea cuvinte.

- Dustin, inteleg perfect ce simti, stiu ce inseamna sa fi respins.

- Tocmai de asta o faci din nou? Tocmai de asta ma respingi cat de mult poti? Iti dai seama in ce dezastru ne-ai bagat pe mine si Gelyna? Nu, n-ai idee, pentru ca nu ti-a pasat de la bun inceput!

Grozav, nici ca putea fi mai complicata situatia. Tata ma uraste, asta e evident. Tata ma uraste pentru ca nu vreau sa il inteleg, iar faptul ca in momentul ăsta isi indreapta privirea inspre locul unde masca acopera urma uriasa de pe fata mea ma enerveaza la maxim. Sarpele acela de pe fata mea nu e de fapt decat marca puterii care salasluieste in mine si despre care nu pot spune nimanui nimic. Ma simt atat de inconjurat de incompetenta, incat dau sa plec, dar tata ma striga pe nume.