Luminile întunericului

Capitolul 7

      Într-un fel, mă bucur că învăț la Dumbervill. Cei de aici primesc de două ori mai multe teme, iar Alice m-a rugat de zeci de ori să o ajut. Ea chiar ar trebui să le facă singură pentru a înțelege mai bine. Știm amândouă câte lipsuri are la matematică. Am fost totuși de acord să îi explic cum trebuie făcute, iar spre mirarea mea a înțeles mare parte. Trebuie să recunosc că nu mă așteptam. Dacă la celelalte materii e foarte bună, la matematică e altfel. Exact opusul aș putea spune.

      Am auzit câteva vorbe cum că cheia ar trebui să ajungă aici mâine. Nu mai știu ce să spun. Dar nici nu ar trebui să spun ceva. Cuvântul meu nu contează oricum.

      Încerc să opresc un căscat, apoi mă uit plictisită spre tablă. Profesoara de chimie este foarte diferită de doamna Jackson. Are câteva zile în care e extrem de plictisitoare. Nu chiar plictisitoare e cuvântul potrivit, dar nu găsesc altceva care să meargă. Pur și simplu ne vorbește despre cum ar trebui să învățăm și să ne ținem de școală. Spune că nu ar trebui să ne părăsim țara pentru că sunt condiții bune și aici. Citez ,, Copii nu mai învață cum învățau odată. Și nici noi, profesorii, nu luăm măsurile potrivite". Eu una, nu sunt de acord în privința învățatului. De asta nici măcar nu ascult, dar ar trebui să vedem și partea bună. Nu facem exerciții sau scriem. Măcar atât.

      Când am venit la cantină am încercat să nu fiu foarte vizibilă. Nu am vrut să dau ochii cu cei trei, așa că am făcut tot posibilul să mă camuflez până am ajuns la o masă ferită de priviri. Continui să mănânc, gândindu-mă dacă ar trebui să vorbesc cu Adam despre mesaj.

      Când vorbeam ieri cu Alice despre asta părea foarte simplu, dar acum..., față în față cu asta, nu mai cred la fel. Ceea ce nu s-a schimbat e sentimentul ăsta de siguranță. Sunt încă foarte sigură că el e. Și nu cred că o să îmi schimb părerea asta prea devreme. Aud scaunul tras și ridic robotic capul din tava cu mâncare. În fața mea stă un băiat pe care nu cred că l-am văzut până acum. Îl inspectez cu privirea, întrebându-mă dacă ar trebui să îl cunosc, dar nu îmi amintesc.

      Era îmbrăcat cu o cămașă suflecată la mâneci de culoare maro, și purta o pereche de pantaloni negri. Părul brunet era dat cu fixativ, iar ochii căprui mă priveau cu o siguranță ieșită din comun. Ok, mai mult ca sigur mă confunda.

   — Bună! spune zâmbind prietenos.

      Mă încrunt și încerc să îi întorc zâmbetul.

   — Bună, ne cunoaștem?

      Întrebarea mea pare să îl ia pe nepregătite, dat fiind că zâmbetul i se deformează cu încetinitorul.

   — Eu sunt David, te-am văzut de câteva zile și m-am gândit că putem fi prieteni.

      Din fericire înțeleg motivul pentru care s-a așezat lângă mine, dar asta tot mă pune puțin pe gânduri.

   — Sky, spun nesigură.

      Își încruntă sprâncenele și se uită spre tavan debusolat.

   — Ce e cu cerul?

      Încep să rad, fiindu-mi imposibil să mă abțin. Aplec privirea spre teniși în încercarea de a nu părea o ciudată. Tipul ăsta chiar era amuzant. Îl privesc din nou, fiind mai debusolat ca înainte.

   — S-a întâmplat ceva? întreabă nesigur.

   — Sky, așa mă cheamă.

      Când aude răspunsul, observ că încearcă să ascundă un zâmbet. Mai mult ca sigur se simte rușinat de situație. Dar așa mă simt și eu într-un fel. Nimeni nu a mai reacționat așa când i-am spus numele meu.