Luminile întunericului

Capitolul 19

Adam

      Priveam cheia care tocmai a zburat în fața mea, și nu eram sigur de ce s-a întâmplat.

      Nu cred că a fost luminoasa. Cel puțin, nu cred că avea de gând să mă ajute. De când mă știu, am urât luminoșii și asta pentru ce i-au făcut bunicii mele. A fost un eveniment îngrozitor, iar când îmi amintesc mi se pare că ura mea crește puțin câte puțin. Bine, nu eram prezent atunci, dar a avut cine să îmi povestească.

      Mai e și tipa din camera de dincolo. Ce știu despre ea e că e o ciudată care a fost trimisă să mă spioneze. Mi se pare patetic. Dar mai patetic mi se pare că nu am aflat cine e încă. Și trebuie să recunosc că am căutat destul de mult. Dar partea bună e că nici ea nu știe cine sunt. Dar dacă ar ști ar schimba ceva? Mi se pare că nu. Pe de o parte vreau să aflu cine e cu toată ființa mea, dar pe de alta nu prea pare că mă interesează. Nu văd cu ce s-ar schimba dacă aș face-o.

      Mă ridic într-un final și iau cheia în mână. Merg spre ușă, iar spre mirarea mea e deschisă. Se pare că nu a fost în mintea mea. Ies rapid din cameră și deschid ușa camerei de lângă. Un caiet este aruncat undeva în colț, dar nu e nici urmă de fată. Nu îmi vine să cred că ea chiar m-a ajutat. În locul ei, nu aș fi mișcat un deget. Tata trebuia să mă scape de aici, nu ea. El trebuia să găsească o cale, nicidecum dușmanul meu.

      Aud un sunet depărtat, apoi revin cu picioarele pe pământ și privesc în jur. Cu puțin noroc cred că îmi amintesc locul pe unde am venit. Spre mirarea mea, am fost foarte conștient.

     Intru rapid în academie și grăbesc pașii spre biroul lui. Nu m-ar mira prea tare dacă ar spune că nu a știut nimic despre asta. Trec pe lângă câțiva studenți care mă priveau urât. Nu mă deranjează. Sunt obișnuit, la câte lucruri am făcut pe aici. Nimeni dintre noi nu își alege caracterul.

      Deschid ușa cu putere și dau de tata cu privirea în laptop. Purta același costum de culoare închisă și ochelarii de lucru îi stăteau obosiți pe față. Părul lui brunet îi era așezat perfect, iar asta mă făcu să îmi dau ochii peste cap. Pe mine nu mă preocupă asta deloc.

   — Chiar nu aveai de gând să mă scoți de acolo?

      Își ridică capul și dau de ochii lui albaștrii. O încruntătură îi apare pe față și își dă ochelarii jos.

   — La ce te referi?

      Opresc cu greu un zâmbet sarcastic și bag mâinile în buzunar.

   — Tâmpitul de Allan sau cum îi spui tu, m-a răpit.

      Expresia feței i se schimbă și se ridică la comandă de pe scaun.

   — Cum adică? Cum ai scăpat?

   — Cum am scăpat? M-a scăpat o luminoasă. Și nu oricine.

      Ochii i se măresc și pare să fie mult mai surprins ca înainte. Asta arată clar că eu sunt pe locul al doilea.

   — Știi cine e?

   — Nu, nu am idee.

      Îl văd că stă puțin pe gânduri, apoi se grăbește spre birou. Se așează pe scaun și deschide un sertar de unde scoate câteva hârtii, apoi vine spre mine întinzându-mi una în față.

   — Am investigat eu puțin și am făcut o listă cu posibile suspecte.

      Ridic o sprânceană și iau foaia în mână.

     Maia Martin

     Lucy Daven

     Sky Moore