Legile străzii +18 - FINALIZATĂ

Capitolul 9 - Zâmbet diavolesc

Răsuflu speriată în timp ce-i simt brațele înconjurându-mă și făcându-mă să mă simt captivă. Simt cum buzele suflă aer cald peste gâtul meu descoperit, făcându-mi fiecare simț din corp să se înfioare. Degetele sale urcă în părul meu, ajungând în dreptul clamei care îmi ținea părul, desfăcând-o și lăsând-o pe comoda din fața noastră, pe care era așezată o oglindă micuță prin care puteam vedea tot ceea ce se întâmpla în spatele meu.

Văd cum scoate din buzunarul paltonului său negru o altă clamă aurie cu pietre, de mii de ori mai frumoasă decât a mea, așezându-mi o delicat în păr. O privesc cu respirația tăiată, realizând că elementul central al acesteia este o lună, însemnul și numele bandei sale.

- Sper ca asta să te facă încă o dată să realizezi că îmi aparții mie, îmi șoptește în ureche, coborându-și degetul de-a lungul liniei pulsului meu.

- Sau să le semnalizeze celor din jur asta? replic, înghițind în sec și abținându-mă să nu plâng.

- Oh, iubito, zâmbi în colțul gurii, de asta am avut grijă deja, stai liniștită și așteaptă-te la tot mai multe însemne, căci eu mereu marchez ceea ce este al meu, zise, strângându-mă la pieptul său și făcându-mă să suspin.

- Dalia, o aud pe Kate bătând în ușă și tresar, ești gata? întreabă, făcându-mă să înțeleg că nu știe despre apariția lui Augustin.

- Da, ies imediat, incerc să nu ma bâlbâi, desi sunt in bratele acestui monstru si mi-a fost extrem de greu, iar el își lipește obrazul proaspăt ras de al meu, privindu-mă prin oglinda din fața noastră.

- Ce te face să crezi că te voi lăsa să mergi? surâde lipindu-si buzele de obrazul meu.

- Te rog..., este tot ce pot zice.

- Trebuie să fii mai bună de atât ca să mă convingi, iubire, spune cu gura atât de aproape de a mea încât mă determină să-mi mișc capul pentru a pune distanță între noi. Cu mișcarea asta ți-ai pierdut orice mică urmă de îngânduire din partea mea, continuă nevros de data aceasta.

- N-nu, ma grăbesc să zic, îmi pare rău, nu am..., eu doar...

Nu știu ce să spun, nu am nicio scuză, sunt total pierdută. Mă întorc cu fața către el, prinzându-mi palmele de paltonul său negru si lung până la genunchi care ii dadea un aer periculos și elegant în același timp. Îl privesc adânc în ochi, trecându-mi prin minte toate momentele în care îmi poseda trupul, simțind toată acea durere din nou, retrâind tot. Da, acesta este unul dintre efectele pe care ochii lui îl au asupra mea, iar acum mă blochez pur și simplu, încercând să-mi înghit nodul dureros ce mi s-a format în gât.

Simt cum nasul său îmi atinge ușor obrazul, iar buzele mele încep să tremure atunci când îi simt respirația caldă peste ele.

O altă bătaie în ușă mă face să-mi îndrept capul către aceasta, auzind-o pe Miranda cum vorbește:

- Dalia, ești bine? S-a întâmplat ceva?

- Da, aud vocea groasă a lui Augustin cum răsună, făcându-mă să îngheț și sigur și fetele au aceeași reacție, căci sunt sigură că vocea i s-a auzit în întregul apartament. Dacă una dintre voi mai îndrăznește să se apropie de camera asta, îi dărâm tot blocul în cap, urlă mult mai nervos decât până acum, prinzându-mi violent bărbia între palme și izbindu-și gura de a mea.

Îmi mușcă buzele de parcă ar fi ultimul lucru pe care îl poate face, simțind gustul sângelui în gură, moment în care vrea să-și bage limba în gura mea, ceea ce îi si reușește căci nu mă pot împotrivii. Gem în gura lui, fapt care scoate un mârâit de la el, ce-i face pieptul să vibreze. Ne despărțim din sărut într-un final, lăsându-mă să mă bucur de aer.

- Augustin, îi rostesc numele întretăiat, lasă-mă să merg, i-am promis, te rog frumos, vorbesc cu ochii rugători, urcând cu palma ușor pe abdomenul său.

- Vei merge, zise și aprinse o speranță în sufletul meu, însă nu singură, iubire, te voi însoții, continuă, iar un rânjet diavolesc îi apăru pe buze.