Kenrad/ Praf de minciuni

Capitolul 2: Gânduri (ne) obișnuite

Kenrad

~~~

      — Unde ai fost? îl aud pe tata în timp ce intru în casă, iar imediat mă descalț, lăsându-mi adidașii la intrare.

   Simt nevoia să îmi dau ochii peste cap, dar mă abțin. 

      — De când îți pasă ție pe unde umblu eu? prefer să răspund la întrebare cu o altă întrebare, ca mai apoi să îmi îndrept pașii înspre camera mea, dar degeaba.

     Tata mă prinde de antebrațul mâinii drepte, și mă întoarce cu forța înspre el. Mă privește cu o mimă aspră, iar eu doar păstrez contactul vizual, vrând să subliniez că nu dau doi bani pe grimasa lui strictă. 

      — Cum naiba îți permiți să vorbești așa cu mine? Nu te-ai învățai minte de ultima oară? Vrei să îți reamintesc cine este capul acestei familii? ridică tonul, iar eu schițez un rânjet, apoi mă smuncesc din strânsoarea lui, eliberându-mă. 

      — Ce o să faci? Mă vei lovi din nou până când brațele îți vor amorți? Nu ai decât, sunt obișnuit, spun nepăsător și apoi îi întorc spatele, urcând pe scări, înspre camera mea. 

      —  Nu am terminat cu tine! strigă din urma mea, iar de data aceasta nu mai mă pot abține, și îmi dau ochii peste cap. 

      — Nu îmi pasă, bombănesc și apoi trântesc ușa camerei mele, iar imediat după aceea o blochez cu cheia. 

     Îmi îndrept leneș picioarele către pat, apoi mă arunc pe acesta, fără să mă deranjez să îmi schimb hainele. Îmi scot din buzunar telefonul și cheile de la motocicletă, apoi le pun pe noptieră în dreapta mea. Îmi așez mâna dreaptă peste ochi, simțindu-mi capul greu. Ca de obicei, ziua a fost de rahat. 

     Nu e ceva anormal totuși. Sunt mai mult decât obișnuit deja să am astfel de zile. Sunt trecut de ceva timp pe modul pilot, în care reușesc să parcurg fiecare secundă, minut sau oră doar cu fizicul, în timp ce gândul îmi este undeva, departe. Pur și simplu privesc cum îmi irosesc timpul, dar nici nu prea îmi mai pasă. Am și uitat gustul zilelor bune. Nici nu prea sunt sigur dacă există așa ceva. 

      — Taci din gură!

      — De ce ar trebui? Știi prea bine adevărul!

    Oftez și îmi iau din nou telefonul de pe noptieră, apoi caut stângaci în primul sertar căștile. Le găsesc după câteva secunde, apoi le conectez la dispozitivul meu. Dau o muzică la întâmplare, iar imediat după aceea îmi acopăr urechile, lăsând niște versuri aleatorii să acopere țipetele de la parter. Un alt lucru pe care obișnuiesc să îl fac, pe lângă modul pilot: să mă ascund de realitate, preferând să fiu singur cu niște melodii, ale căror versuri nici nu le ascult. Pur și simplu, sunt simple zgomote, care reușesc parțial să mă distragă de la alte zgomote— mult mai enervante. 

    Am început de ceva vreme să mă detașez de țipetele părinților mei, sau de vorbele ascuțite pe care și le aruncă nu doar când se ceartă. Am priceput cât de ușor este pentru ei să se prefacă că totul este bine, că suntem o familie mică, dar frumoasă. În fața lumii, ei se iubesc, ei mă iubesc. Dar cine știe ce se află dincolo de pereții unei locuințe? Are cineva habar de răceala ce stă acunsă sub așa-zisa căldură pe care o emană cei din jur? Nu, nimeni nu poate ști. Majoritatea își aruncă niște zâmbete de porțelan pe față atunci când ies afară, lăsându-și circul din casă, în urmă. Dar după ce ajung seara, din nou în camera lor, își sparg intenționat zâmbetul de pereții încăperii. Ciudat, nu? Puțini sunt cei care pot judeca corect pe cineva, puțini sunt cei care pot vedea poveștile din spatele unui "sunt bine", sau durerea din spatele unei zâmbet.