Ultima vânătoare

Capitolul VII: Victimă

Poate că ar trebui să nu le mai ignor mesajele și apelurile pierdute, ci să vorbesc cu ei, să le explic situația. Poate că ar trebui să-mi dezbrac orgoliul pe care-l folosesc, în mod stupid și inutil, drept armură și să-i sun, să comunic cu ei.

Ori poate ar fi mai bine să le las agitația, frustrarea și incertitudinea să le erodeze sufletele asemeni mâhnirii și supărării care mi l-au distrus pe al meu. Așa ar ajunge să înțeleagă cum e să tânjești după prezența unui vechi prieten și să n-o poți dobândi oricât te-ai chinui – cum e să-ți ardă până la temelie sufletul de durere, să-ți ajungă în mână doar tăciunii mocnind ce-ți beșică pielea și-ți fac palmele să sângereze în timp ce restul – cenușa, în principal –, se metamorfozează în cioburi de sticlă ce ți se înfig în trup asemenea acelor unui cactus.

Sunt cele două gânduri contrare asupra căror mintea mea meditează încă din când am plecat din clădirea agenției. Însă chiar și după câteva ore în care aceste posibilități s-au război în mintea mea, un pachet de țigări fumat – probabil ultimul pe care-l aveam pe aici – și cinci cafele tari ca naiba – căci altfel mă îndoiesc că mai puteam să mă concentrez la ora asta târzie din noapte – n-am ajuns la nici o concluzie. N-am idee ce ar trebui să fac – sau am, dar pur și simplu sunt o persoană ce ține mai mult la ego decât la prietenii ei, aparent –, iar acest fapt nu doar că mă face să-mi doresc să mă dau cu capul de măsuța de cafea pe care sunt înșiruite fiecare fișă birocratică scrisă vreodată, ci mă exasperează până la epuizare.

Îmi frec ochii cu dosul palmelor, privind usturător munții de hârtie de pe masă căci privirea refuză să-mi mai dea ascultare, conturile tuturor lucrurilor de jurul meu începând să devină blurate. De asta, realizând că n-am să ajung nicăieri, îmi acopăr fața și mă izbesc dramatic de spătarul canapelei, lăsându-mi corpul să alunece pe sofa până când mai mult sunt pe podea decât așezată pe aceasta. Atunci oftez din adâncul ființei mele, crăpând degetele cât să pot privi tavanul albastru al sufrageriei. Stau așa, pe spate, ceea ce-mi pare o eternitate, încercând să leg firele frânte, rupte agresiv, ale unui gând, însă acestea sunt mai alunecoase decât un șarpe, scufundate în ulei sau apă, scăpându-mi printre degete.

Cafea.

Du-te și bea cafea.

Da, cafea.

Am nevoie de cafea.

Cafeaua are să-mi trezească simțurile și să-mi limpezească mintea. Sau s-o facă să tacă o dată pentru totdeauna, asemeni unei uși ferecate cu piatră și mortar.

Cu gândul ăsta în minte, mă ridic de pe canapea doar ca mai apoi să-mi las mai toată greutatea în brațul sofei. Ofticată, plesnesc din buze și-mi privesc picioarele amorțite, cuprinse de furnicături. Strâng din dinți, înaintând cu pași mici și sprijinindu-mă de fiecare piesă de mobilier din apartament până ajung la cafetieră. Mijesc ochii, privind derutată mașinăria, doar ca să iau o cană și să încerc să torn în ea presupusul conținut. Necurgând nimic, pun cana de-o parte și mă apuc să-mi facă alte șapte cafele pentru că, aruncând o privire hârtiilor și strângând din nas, îmi dau seama că are să fie o seară groaznică.

Poate c-ar fi mai bine dacă mi-aș face direct o sticlă de cinci litrii de cafea în loc de câteva căni, e primul – și probabil și cel mai stupid – gând pe care l-am avut până în seara asta. Înconjurată de semiîntuneric, zâmbesc vag când pornesc aparatul. O lumină intermitentă îmi atrage atenția, determinându-mă să arunc priviri multiple în jurul meu. Mă dumiresc când se luminează ecranul telefonului de serviciu, zărind șirul de notificări pe care-l afișează. Încerc să ignor bâzâitul pe care-l scoate, însă ajung să mă încrunt când observ că nu se mai oprește, trăgând agresiv smartphoneul spre mine și deblocându-l cu apăsări puternice. Citesc, pe sărite, numele utilizatorilor de WhatsApp care s-au decis să-mi perturbe și așa zbuciumata noapte cu mesajele și doleanțele lor. Strâng și mai tare din sprâncene când zăresc numele Briannei printre acele notificări nesfârșite.