Dragoste şi muzică

Capitolul 1

                   Natalia

Iubitul meu a murit în urmă cu şaptezeci de zile într-un accident de maşină. A murit pe loc!

Am renunţat la a mai ţine doliu de o lună. Vreau să o iau de la capăt uşor – uşor, să învăţ să râd din nou, să fiu eu însămi şi nu în ultimul rând să cânt. Să cânt cum o făceam şi înainte de moartea lui Sergiu, fiindcă acum orice piesă aş cânta îmi aduce aminte de el. Am fost împreună cinci ani. Cinci ani în care am crescut împreună, în care am făcut totul împreună, în care am profitat de fiecare clipă împreună. Sergiu a fost singurul căruia îi permiteam să cânte cu mine. Mă cunoştea mai bine ca oricine şi viceversa, iar eu l-am iubit atât de mult încât mi-aş fi dat şi viaţa pentru el, însă viaţa asta nenorocită mi l-a luat când mă aşteptam cel mai puţin.

Îl iubesc în continuare şi mi-e al dracului de greu fără el. Mă simt incompletă fără el şi parcă nu mai am pic de vlagă. Plâng continuu. Casa asta îmi aduce aminte de el, de noi şi chiar şi orice loc din oraşul ăsta îmi aduce aminte de el. Am vaga impresie că încep să devin depresivă iar casa şi oraşul ăsta afurisit nu mă ajută.

Mă gândesc foarte serios să plec din oraşul ăsta, cât mai departe de el eventual. Şi ca să reuşesc să părăsesc oraşul ăsta ştiu exact la cine să apelez. Caut numărul în agenda telefonului până găsesc numărul de care am nevoie, ca mai apoi să apelez.

— Natalia! Nu îmi vine să cred! Cât timp a trecut de când nu am mai vorbit? Mă ia Raluca cu asalt.

Pe Raluca o cunosc de opt ani, iar în momentul de faţă mă simt al naibii de prost faţă de ea, fiindcă nu am mai vorbit de la înmormântarea lui Sergiu. Ştiu că nu este supărată pe mine şi că mă înţelege, dar asta nu mă face să mă simt deloc mai bine. Este plecată din Bucureşti de doi ani.

— A trecut ceva timp. Îmi pare sincer rău că nu am vorbit atâta timp, însă nu mă simt în stare de nimic. Simt că nu reuşesc să trec peste. E prea mult pentru mine, Raluca! Oraşul şi casa asta nu mă ajută absolut deloc! Şi mă gândeam că ai un loc liber şi pentru mine, la tine în casă. Îi spun eu totul într-o suflare.

Oftează şi am impresia că se gândeşte intens la ceva, iar eu nu reuşesc să îmi dau seama la ce meditează atât. Poate nu vrea să mă primească, sau poate că nu are loc.

— Te primesc cu drag, Natalia, însă avem o problemă. Cel mai bun prieten al iubitului meu seamănă leit cu Sergiu. Şi de multe ori vine cu el pe aici. Dacă nu ai o problemă cu asta şi dacă crezi că nu o să te afecteze poţi să vii oricând doreşti. Îmi spune ea.

Nu cred câtuşi de puţin că în lumea asta poate să existe un bărbat care să îi semene atât de mult lui Sergiu, cu atât mai mult un spaniol! Nu are cum să aibă aceleaşi trăsături, aceasi ochi de culoarea oceanului şi nici părul ăla atât de bălai. Dacă ar fi fost neamţ, poate că aş fi crezut, însă aşa îmi este foarte greu să cred. Şi totuşi, de ce m-ar minţi Raluca? Mă gândesc că sigur i se pare şi exagerează ca întotdeauna. Îi explic şi ei situaţia, ca mai apoi să închidem apelul.

Mă gândesc că tot mai trebuie să stau pe aici măcar o săptămână. Întâi de toate trebuie să îmi găsesc un bilet de avion cât mai repede posibil. Spre marele meu noroc am găsit pentru sâmbătă. Şi ajung pe Barajas la ora 22. Este mai mult decât perfect, având în vedere că este abia luni şi că am suficient timp pentru tot ce trebuie să fac. De la demisie, până la a-mi strânge toate lucrurile din casă.

A doua zi mă duc la serviciu pentru a-mi da demisia şi scap destul de repede, fără scandal sau discuţii inutile.

Următoarele zile mi le dedic în totalitate bagajelor şi termin abia vineri. Am strâns absolut tot, de la cărţi la haine, de la haine la uscător de păr şi evident că îmi iau şi chitara cu mine. Nu o să plec fără ea nici în ruptul capului.

Sunt mulţumită de faptul că nu am avut timp la dispoziţie în ultima săptămână, fiindcă am reuşit să îmi ţin mintea ocupată.

Oare o să reuşesc să trec într-un final peste şi să o iau de la capăt? Oare o să mai pot să fiu vreodată fericită? Oare e bine să plec?

Sunt destul de speriată, fiindcă nu ştiu cum o să decurca lucrurile. Practic am luat o decizie pripită, dar să fiu a naibii dacă regret câtuşi de puţin. Este şansa mea să îmi revin, să fiu normală. Poate dacă aveam cincizeci de ani nu mi-ar mai fi păsat, dar abia am douăzeci. Sunt încă tânără şi am atât de multe oportunităţi şi merit să fiu fericită şi să mă distrez, nu să rămân într-o stare de depresie continuă.

Pun capul pe pernă, în speranţa că oboseala o să-şi spună cuvântul. Nu reuşesc nici de cum să adorm, din cauza amintirilor. În fiecare noapte mi se derulează tot soiul de momente din relaţia cu Sergiu, iar pe mine mă năpădeşte plânsul ca de fiecare dată.

Adorm abia spre dimineaţă şi mă trezesc al naibii de târziu. Nu mai stau pe gânduri nici un moment şi mă duc să mă pregătesc de plecare. Termin în cel mai scurt timp, însă drumul până la aeroport este mai mult decât infernal, însă ajung la timp.

Alerg de colo – colo. Ba verificări de acte, ba verificări de metale sau mai ştiu eu ce, predarea bagajelor de cală. Trec prin vamă, iar apoi trebuie să găsesc poarta aia nenorocită, până nu se închide şi spre marele meu noroc o găsesc la timp.

Abia în momentul în care sunt în avion pot să respir liniştită. Trag aer adânc în piept şi parcă nu îmi vine să cred că eu chiar plec, că fac asta cu adevărat. Îmi scot căştile din buzunarul blugilor, apoi pun telefonul pe modul "Avion" şi dau drumul la muzică.