Dragoste şi muzică

Capitolul 17

                                                                                       Natalia

          Sunt trezită de alarma telefonului, ceea ce înseamnă că începe o nouă zi, însă nu sunt deloc pregătită pentru asta. De fapt, în ultima vreme numai sunt pregătită pentru nimic. Nu știu ce să fac, cum să vorbesc și cum să mă comport fără să fac vreo gafă.

        Adevărul este că din noaptea în care am avut acel sărut cu Julian sunt total întoarsă pe dos. Mă simt copleșită de remușcări, amintirea lui Sergiu continuă să mă bântuie, iar nopțile au devenit un infern. Efectiv mă zvârcolesc ore în șir, numai să adorm și nu pot. Nu știu cât timp o să o mai țin în felul ăsta. Dar ce pot să fac? Sunt perfect conștientă că nici în stilul ăsta nu o să pot să merg continuu și că viața mea trebuie să meargă înainte, indiferent de trecut. Nu pot să rămân blocată la infinit în trecut. Trebuie să merg înainte, dar cu pași mici și nu stiu dacă o să îmi refac viața cu Julian sau cu altcineva. 

         Mă îndrept cu pași mici spre baie, încercând să îmi alung gândurile. Dau drumul apei calde să curgă, ca apoi să mă bag sub jetul de apă fierbinte. Un sfert de oră mai târziu ies din baie și îmbrac ceva comod, de casă. Mă hotărăsc într-un final să mă duc la bucătărie să iau micul dejun și să beau o cafea. O data ajunsă în bucătărie, dau de Raluca și Miguel, care aparent s-au trezit înaintea mea și s-au ocupat de tot.

        — Neata! îi salut pe cei doi.

        Îmi răspund la salut, în același timp în care amândoi se holbează la mine, iar eu mă simt de-a dreptul stânjenita pentru comportamentul din ultima vreme. Știu că au observat că nu am fost deloc în apele mele în ultima vreme, având în vedere că am fost puțin cam ignorantă, iar de vorbit, abia am scos câteva cuvinte.

        — Cum ești? Vrei să vorbim? mă întreabă Raluca.

        Dau aprobator din cap și fară nici un alt cuvânt îi fac semn spre iubitul ei, iar ea pare să înțeleagă și îi spune să ne lase singure, lucru pe care îl și face. Oftez obosită, în timp ce mă îndrept spre frigider ca să iau cutia de lapte și să îmi pun în cafea. Iubesc cafeaua cu lapte și două lingurițe de zahăr. Îmi iau cana și mă sprijin de blatul de bucătărie, în timp ce iau o gură din lichidul cald.

         — Deci, ce s-a întâmplat? Și nu încercă să mă fraieresti, fiindcă știu că nu este vorba numai despre accident, îmi spune și bate cu unghiile în masă.

        — La naiba! Ce pot să iți spun? Tipul ăla, Julian, e un ciudat! În momentul ăsta se poartă frumos, ca peste câteva zile să își schimbe total atitudinea. Nu pot să îl înțeleg deloc!

        Prietena mea se uită puțin ciudat la mine, iar eu realizez că trebuie să îi povestesc totul de la început că să înțeleagă. Îi povestesc de ziua în care m-a luat de la aeroport, noaptea în care m-a găsit hoinărind pe străzi, seara de karaoke, că mă confunda mereu cu acea Rosario și nu în ultimul rând de ultima seară în care m-a sărutat. 

        — Fir-ar să fie, Nat! Eu te-am avertizat de dinainte să vii aici că îi seamănă izbitor lui Sergiu, dar nu ai vrut să mă asculți. Uite, el nu este ceea ce pare. În esență este un bărbat extraordinar de bun, doar că am omis să iți mai spun un singur lucru, înainte să vii. El s-a despărțit de ceva timp de fosta lui iubită, Rosario. Ideea e că la fel cum el îi seamănă lui Sergiu, la fel îi semeni și tu ei. Bănuiesc că este doar foarte bulversat și confuz, fiindcă în general nu se comportă așa.

        La dracu! Acum totul pare să se lege cât de cât, dar nu înțeleg de ce nu mi-a spus și de asta de la bun început. Dacă mi-ar fi spus, măcar aș fi înțeles și eu de ce blondul se comportă atât de ciudat.

        — Doar dă-i timp și o să vezi că nu e atât de rău cum pare. Este doar rănit! Și la naiba, nu pot să cred că v-ați sărutat! 

        Nici eu nu pot să cred nici până acum că s-a întâmplat asta. Și totuși, ce mi se pare cel mai ciudat sunt aceste asemănări pe care le avem în comun. Aș vrea să aflu mai multe de la Raluca, doar că ea nu pare dispusă să îmi spună mai mult de atât, iar eu o înțeleg, pentru că toate astea nu sunt despre ea. Își termină într-un final cafeaua și mă anunță că trebuie să plece la muncă și uite așa rămân singură în bucătărie, cu gândurile mele.

        Tot ce am aflat îmi întărește și mai mult ideea că trebuie să păstram distanța. Mai mult ne facem rău, iar eu nu îmi doresc asta. Și totuși, cum o să putem face asta, în condițiile în care ne atragem și ne repingem în același timp? Suntem exact ca doi magneți!