Păcatele lui Rayder [BoyxBoy]

♦ Capitolul XII- Gemetele sale sunt muzică pentru urechile mele ♦

"The only sensible way to live in this world is without rules"

Rayder

           Sunt un idiot.

            Sunt un idiot atât de mare încât îmi vine să-mi dau pumni. Nu știu ce dracu' m-a apucat de l-am lovit, eram atât de nervos încât mi-am pierdut cumpătul și controlul asupra propriului corp. Aveam atât de mulți nervi adunați în trup, iar din păcate el a fost persoana pe care mi i-am vărsat. Mă simt atât de penibil, deoarece nu voiam nici în ruptul capului să-l lovesc, iar starea în care era probabil nu l-a ajutat deloc. La dracu' cu mine.

           —Îmi pare atât de rău, Kay.

          Nu știu cât de mult timpe trecuse de când stăteam la ușa sa, asemeni unui câine, dar cert este că nu am de gând să plec de aici până nu mă iartă. Îi auzeam suspinele de partea cealaltă a ușii și îmi simțeam pumnii cum mi se încleaștă cu fiecare zgomot produs de el, deoarece știam că eu sunt cauza suspinelor și lacrimilor care îi cad din acei ochi frumoși. Doamne, cât de prost am fost?

           Și probabil nu ar fi trebuit să-mi pese de el nici cât negru sub unghie, dar totuși eram la ușa lui, rugându-mă în genunchi să-mi ierte prostia. Nu știu ce este mai rău, faptul că mă simțeam neputincios asupra tuturor stărilor care mă năpădesc când îi aud vocea spartă, sau că îmi simt inima cum se rupe când mă gândesc că i-am frânt în acest hal sufletul.

            Nu știu exact cât timp a trecut de când am adormit cu capul pe genunchi, dar cert este că îmi simțeam toate membrele obosite și amorțite, în momentul în care am auzit ușa din spatele meu cum se deschide cu un scârțâit, făcându-mă să mă ridic subit în picioare. Îmi plimbam ochii buimac în jurul meu, observându-l pe cel cu ochii cenușii cum mă privește lipsit de vreo emoție. Mi-am simțit stomacul cum se strânge ghem la vederea chipului său, buza și arcada spartă ieșind în evidență, gândul că am să-i mutilez fața lui Fenix nedispărându-mi.

           Nu am mai stat nici un moment și i-am cuprins corpul în brațele mele, afundându-mi nasul în părul său. Aș fi putut începe a lăcrima în acest moment, deoarece sunt conștient de tot răul pe care i l-am provocat, dar m-am limitat doar la a-i strânge trupul la pieptul meu. Îmi simțeam sângele cum circula cu o viteză izbitoare în acest moment. Faptul că doar stătea în loc, neexecutând vreo altă mișcare, m-a făcut să-mi îndepărtez palmele de el, observându-i privirea goală.

           Stăteam și-i analizam trăsăturile feței, coborând spre obraz, unde o urmă pală roșiatică se oberva. Tristețea de pe chip nu-mi dispăru nici când m-a ignorat complet, întorcându-și spatele spre mine, încuind ușa, cercetând obiectul din mâinile sale, adică casca. Mi-am privit ceasul de pe mână pentru câteva secunde, observând ora opt, fără un sfert, realizând că am stat toată noaptea la ușa sa. Înainte să-i pot adresa câteva cuvinte, își îndreptă pașii spre scări, coborându-le.

           Mi-am îndreptat picioarele după el, prinzându-i încheietura în palma mea, forțându-l să se întoarcă spre mine și să mă privească cu dezinteres. Știam că merit să fiu tratat astfel și la dracu', chiar am fost un idiot la această parte, dar îmi pare atât de rău, dar faptul că el înceacă să se îndepărteze de mine îmi făcea mintea să o ia razna. Nu știu dacă este bine ce fac, dar ceva în mine îmi spune că aș putea să mă pun și în genunchi în fața lui, cerșind iertare. Drăcie, când am devenit atât de nebun după el?