Părinţii lui Hussein au venit s-o ceară pe Nura. Au venit de mai multe ori ca să discute despre asta, pentru că atunci când îţi căsătoreşti o fiică, la noi, o vinzi pe aur. Părinţii lui Hussein au venit cu aurul, au pus acest aur pe un platou frumos, aurit şi tatăl lui Hussein a spus: „Iată jumătate pentru Adnan, tatăl, şi cealaltă jumătate pentru fiica sa, Nura”.Daca nu este suficient aur, se mai discută. Cele două jumătăţi sunt importante, pentru că în ziua căsătoriei, fata va trebui să arate la toată lumea aurul pe care tatăl ei l-a obţinut ca s-o vândă.Nu este a Nurei toată această cantitate de aur pe care o va purta în ziua nunţii. Nenumăratele brăţări, colierul, diadema, ea are nevoie de toate astea pentru onoarea sa şi a familiei sale. Nu este pentru viitorul ei sau pentru ea însăşi, doar se va putea plimba prin sat şi oamenii vor discuta, când o văd, despre cât aur a adus ea părinţilor ei. Dacă fata nu are bijuterii în ziua căsătoriei, este extrem de ruşinos pentru ea şi familia ei. Tatăl meu uita să ne spună asta, când striga că fetele lui nu-i aduc nici măcar beneficiul pe care îl are de pe urma unui miel. Când îşi vinde o fată, el are dreptul la jumătate din aur! Aşadar, el poate negocia. Discuţia se poartă fără noi, doar între părinţi. Când afacerea este încheiată, nu se semnează nicio hârtie, doar cuvântul dat contează. Numai cel al bărbaţilor. Femeile nu au dreptul să spună nimic, nici mama mea, nici cea a lui Hussein, nici măcar viitoarea mireasă. Nimeni nu a văzut încă aurul, dar toată lumea ştie că nunta e ca şi făcută, pentru că a venit familia lui Hussein. Dar noi nu trebuie să deranjăm, nu trebuie să ne arătăm, trebuie respectat negoţul bărbaţilor.Sora mea Nura ştie că un bărbat a intrat în casă cu părinţii, aşa că ea se va mărita cu certitudine. Este foarte fericită. Îmi spune că are chef acum să se îmbrace mai bine, să-şi epileze sprâncenele, să aibă o familie a ei şi copii. Nura e timidă, dar are un chip drăguţ. Ea îşi face totuşi griji în timp ce părinţii discută, ar vrea să ştie cât aur au adus, se roagă la Dumnezeu ca ei să cadă de acord.Nu ştie cine va fi viitorul ei soţ, nu-i ştie vârsta şi nici nu va întreba cum arată. Este jenant să pui întrebări. Chiar şi mie care aş putea să mă ascund undeva ca să văd ce mutră are. Poate că ei îi este frică să nu mă duc să le spun părinţilor.După câteva zile, tatăl meu o cheamă pe Nura în prezenţa mamei şi-i spune: „Uite, tu te vei mărita în ziua cutare”. Eu nu eram de faţă, fiindcă nu aveam dreptul să fiu cu ei.De fapt, nu ar trebui să spun: „Nu aveam dreptul”, aşa ceva nu există. Ăsta-i obiceiul, aşa e el şi cu asta – gata. Dacă tatăl tău îţi spune: „Rămâi în acest colţ toată viaţa”, vei rămâne în acest colţ toată viaţa. Dacă tatăl tău îţi pune o măslină într-o farfurie şi îţi spune: „Astăzi mănânci doar atât”, doar atât mănânci. Este foarte dificil să ieşi din pielea asta de sclavă supusă, pentru că te naşti cu ea, fiind fată, şi, pe tot parcursul copilăriei noastre, modul acesta de a nu exista, de a asculta de bărbat şi de legea lui este întreţinut, în permanenţă, de tată, de mamă, de frate, şi singura ieşire constă în a te mărita.Când sora mea Nura a acces la acest statut atât de dorit, cred că aveam cel puţin cincisprezece ani. Dar poate că mă înşel, cu mult chiar, căci, dacă mă gândesc mai bine şi încerc să-mi pun ordine în minte, îmi dau seama că viaţa mea, pe atunci, nu avea niciunul din reperele care se cunosc în Europa. Nici o aniversare, nici o fotografie, este o viaţa de animal care mănâncă, munceşte cât mai iute cu putinţă, doarme şi ia bătaie. Apoi, ştii că eşti „coaptă”, adică în pericol de a atrage mânia societăţii la cel mai mic pas greşit. Şi plecând de la această vârstă „coaptă” căsătoria este următoarea etapă. În mod normal, o fată este „coaptă” la vârsta de zece ani şi se căsătoreşte între paisprezece şi şaptesprezece ani, cel târziu. Nura se apropia de limita lui „cel târziu”.Şi atunci familia a început să se pregătească de nuntă, să anunţe vecinii. Cum casa nu era destul de mare, aveam să închiriem curtea comună pentru eveniment. Este un spaţiu foarte plăcut, un fel de grădină înflorită unde cresc struguri şi un spaţiu pentru dans. Mai există şi o verandă acoperită care-ţi permite să stai la umbră şi care o va adăposti pe mireasă.Tatăl meu a ales un miel. Se ia întotdeauna cel mai tânăr pentru că are carnea fragedă şi nu trebuie să-l prăjeşti prea mult. Dacă trebuie să prăjeşti mult o carne, se va spune că tatăl nu este foarte bogat, că el a tăiat o oaie bătrână şi că masa nu e cum trebuie. Reputaţia lui nu va fi bună în sat şi pentru fată va fi şi mai rău.Aşadar, tatăl meu a ales mielul. Se duce în staul, observă, îl ia pe cel pe care l-a ales şi-l duce în grădină. Îi leagă picioarele ca să nu se mişte, ia cuţitul şi îi taie gâtul cu o singură lovitură. Ia apoi capul şi îl răsuceşte un pic pe o farfurie mare, ca să se scurgă sângele. Eu privesc sângele ăsta cu un uşor dezgust. Mielul încă îşi mişcă picioarele. Munca tatălui meu fiind terminată, vin femeile ca să se ocupe de carne. Ele trebuie să fiarbă apa ca să cureţe interiorul mielului. Nu se mănâncă maţele, dar ele servesc cu siguranţă la ceva, pentru că sunt puse deoparte, cu grijă. Pe urmă trebuie să scoţi pielea, şi mama e însărcinată cu treaba asta delicată. Pielea nu trebuie ruptă. Ea trebuie să rămână întreagă. Mielul e acum pe jos, bine golit şi curat. Cu cuţitul ei cel mare, mama separă pielea de carne. Ea taie carnea şi trage cu un gest precis. Bucată cu bucată, pielea se desface până când toata e desfăcuta de pe corp. Apoi o lasă să se usuce pentru ca s-o vândă sau ca s-o păstreze. Cea mai mare parte a pieilor este vândută. Dar eşti rău văzut dacă vii la piaţa cu una singură. Trebuie să aduci mai multe ca să se vadă că eşti bogat. În ajunul nunţii, odată cu venirea serii, mama se ocupă de sora mea. Ia o tigaie veche, o lămâie, un pic de ulei de măsline, un gălbenuş de ou şi zahăr. Ea le amestecă pe toate astea în tigaie şi se închide în cameră cu Nura. Cu amestecul ăsta o s-o depileze. Trebuie scoşi toţi perii de la sex. Totul trebuie să fie gol şi curat. Mama mea spune că, dacă din nefericire uiţi un fir de păr, bărbatul pleacă fără să se uite măcar la nevasta lui, spunând că ea este murdară!Această poveste cu firele de păr şi murdăria mă preocupa. Nu îţi depilezi nici picioarele, nici braţele, doar sexul. Şi sprâncenele, dar asta pentru frumuseţe. Când firele de păr apar pe corpul unei fete, este primul semn că a devenit femeie. Şi ea va muri cu firele astea de păr, pentru că aşa cum Dumnezeu ne-a făcut, tot aşa ne şi ia la El. Şi totuşi, toate fetele sunt mândre la ideea de a se depila… Este dovada că vor aparţine altui bărbat, în afara tatălui lor. Eşti cu adevărat cineva, fără firele alea de păr. Mie mi se pare mai degrabă o pedeapsă pentru că o aud pe sora mea ţipând. Când iese din cameră, un mic grup de femei care aşteaptă lângă uşă bat din palme şi strigă youyous. Este o mare bucurie: sora mea e gata de cununie, faimosul sacrificiu al virginităţii sale.După treaba asta, ea se poate duce să se culce. Femeile pleacă la ele acasă pentru că au văzut că totul a fost făcut după toate regulile.A doua zi, la răsăritul soarelui, se pregăteşte masa în curte. Trebuie ca toată lumea să vadă cum se pregăteşte mâncarea şi să estimeze numărul de farfurii. Şi mai ales nu trebuie ratată arderea unui pumn de orez, dacă nu, tot satul va vorbi despre asta. Jumătate din curte e folosită pentru pregătirea mâncării. Sunt acolo carnea, cuşcuşul, legumele, orezul, puii şi multe dulciuri, prăjiturile pe care mama le-a făcut cu ajutorul vecinelor, pentru că singură nu ar fi făcut faţă la atâta treabă.Odată farfuriile puse, oferite privirii tuturor, mama se duce s-o pregătească pe sora mea, împreună cu o alta femeie. Rochia este brodată în faţă, lungă până la călcâie, cu nasturi de mătase. Nura este superbă când iese din cameră, acoperită de aur, frumoasă ca o floare. Are brăţări, coliere şi mai ales, ceea ce contează cel mai mult pentru o mireasă, parura! Ea este făcută dintr-o panglică de piese de aur, legată în jurul capului. Părul ei, despletit, a fost dat cu ulei de măsline, ca să lucească. O să fie aşezată pe tronul ei. Este o masă pe care stă un scaun, acoperit cu o faţă de masă albă. Nura trebuie să se urce, să se aşeze şi să aştepte să fie admirată, până la venirea viitorului soţ. Toate femeile se împing ca să intre în curte, s-o admire pe mireasă şi să ţipe strigături.Şi bărbaţii dansează afară. Ei nu se amestecă însă cu femeile în curte.Nu ai nici măcar dreptul să stai la fereastră şi să îi priveşti cum dansează.Acum vine soţul. Logodnica apleacă timid capul. Ea nu are încă dreptul să-l privească în faţă, dar este pentru prima dată când îl va vedea cum arată. Eu cred că mama i-a spus câte ceva despre alura lui, despre familie, munca, vârsta… dar nimic nu este încă sigur. Poate că pur şi simplu i-a spus doar că părinţii lui aduseseră aurul care trebuia.Mama ia un voal şi-l pune pe capul surorii mele şi el vine ca un prinţ, frumos îmbrăcat. Se apropie de ea. Nura stă tot cu mâinile puse cuminte pe genunchi, cu capul aplecat sub voal, ca să arate buna ei educaţie. Acest moment este considerat ca fiind esenţial pentru viaţa surorii mele.O privesc, ca toţi ceilalţi, şi o invidiez. Totdeauna am invidiat-o că este mai mare, că o însoţeşte pe mama peste tot, în timp ce eu… la grajd cu Kainat. O invidiez că părăseşte această casă – ea e prima. Fiecare fată ar vrea să fie în locul miresei în acea zi, într-o frumoasă rochie albă şi acoperită de aur. Este atât de frumoasă! Nura nu este încălţată, este unica mea decepţie. Să fii desculţă pentru mine este o adevărată mizerie. Am văzut femei pe stradă, mergând la piaţă, purtând pantofi. Poate pentru faptul că bărbaţii poarta pantofi întotdeauna, încălţămintea este pentru mine simbolul libertăţii. Să mergi fără ca pietricelele şi spinii să-ţi găurească pielea… Nura are picioarele goale şi Hussein are pantofi foarte frumoşi daţi cu ceară, care mă fascinează.Hussein se apropie de sora mea. Se pune pentru el, pe masa înălţată, un alt scaun acoperit cu o faţă de masă albă. El se aşază, ridică voalul alb şi chiuiturile răsună în curte. Ceremonia a avut loc. Bărbatul tocmai a descoperit chipul celei care a rămas pură pentru el şi care îi va dărui fii.Ei rămân acolo, aşezaţi amândoi ca două manechine. Lumea dansează, cântă, mănâncă, dar ei nu se mişca. Li se aduce acolo de mâncare şi, ca să nu se murdărească, li se protejează frumoasele haine cu prosoape albe.Mirele nu o atinge pe soţia lui, nu o îmbrăţişează, nu-i ia mâna. Nu se întâmplă nimic între ei, niciun gest de dragoste sau de tandreţe. Ei sunt imaginea căsătoriei şi asta durează mult timp.Nu ştiu nimic despre bărbatul ăsta, nici vârsta lui, nici dacă are fraţi sau surori, ce face, sau unde locuieşte. Totuşi, este din sat de la noi. Nu te duci să-ţi iei nevastă de aiurea, doar din zona ta! Eu îl văd pe bărbatul ăsta pentru prima dată. Nu ştiam dacă e frumos sau urât, mic, mare, gras, orb, ciung, buzat sau nu, dacă are sau nu urechi, sau un nas mare… Hussein este un bărbat foarte frumos. Nu este foarte înalt, în jur de un metru şaptezeci, cu părul scurt şi creţ, foarte scurt, corpul mai degrabă rotund. Faţa lui negricioasă are aerul că este bine hrănit. Nasul foarte scurt, destul de lat cu nări largi. Merge mândru, nu are aerul unui om rău la prima vedere, dar poate că este. Îl simt, din când în când, vorbeşte nervos.Ca să-i facă pe musafiri să priceapă că festinul s-a terminat şi că trebuie sa plece, femeile cântă, adresându-se direct soţului, cumva astfel: „Apără-mă acum. Dacă nu mă ocroteşti, nu eşti bărbat…” Şi ultimul cântec obligatoriu: „Nu ieşi de aici dacă nu dansezi”.Şi cei doi vor dansa ca să încheie ceremonia.Soţul o ajută pe soţia lui să coboare – de data asta o atinge, ea îi aparţine – şi ei dansează. Unii nu dansează, sunt timizi. Sora mea a dansat mult cu soţul ei şi asta a fost minunat pentru cei din sat.Soţul îşi aduce acum soţia la el, s-a lăsat deja noaptea. Tatăl mirelui i-a oferit o casă, dacă nu – nu este bărbat. Casa lui Hussein nu este foarte departe de cea a părinţilor lui, chiar în sat. Ei se duc pe jos, singuri. Plângând, noi îi privim cum pleacă. Chiar şi fratele meu este cu ochii în lacrimi. Plângeam pentru că ne-a părăsit, plângeam şi pentru că nu ştim cum îi va fi dacă ea nu va fi virgină. Nu suntem liniştiţi. Trebuie să aşteptăm momentul în care soţul ei va arăta cearşaful la balcon sau îl va atârna la fereastră la răsăritul soarelui, pentru ca oamenii să constate oficial prezenţa sângelui fecioarei. Acest cearşaf trebuie să fie vizibil pentru toată lumea şi cât mai mulţi oameni din sat trebuie să vină să vadă. Dacă nu există decât doi sau trei martori, nu este suficient. Dovada poate fi contestată, nu se ştie niciodată.Îmi amintesc de casa lor, de curtea lor. Aveau un zid de piatră şi de ciment de jur împrejur. Toată lumea era în picioare, aşteptând. Deodată, cumnatul meu s-a arătat cu cearşaful şi asta a stârnit chiuituri. Bărbaţii fluierau, femeile cântau, aplaudau pentru că li s-a prezentat cearşaful. Este un cearşaf special care se pune pe pat pentru prima noapte. Hussein îl agăţa acum în balcon, cu cleşti albi de fiecare parte. Căsătoria este albă, cearşaful este tot alb, cleştii sunt albi. Sângele este roşu.Hussein salută mulţimea cu mâna şi intră în casă. Victorie.Sângele oii, sângele fecioarei, mereu sânge. Îmi aduc aminte că la fiecare Aid tatăl meu omora o oaie. Umplea un lighean cu sânge şi băga o bucată de tifon înăuntru ca să vopsească poarta de la intrare şi gresia. Trebuia să intri ca să treci de aceasta poarta pictată de sânge până sus. Asta mă îmbolnăvea. De câte ori omora, eram bolnavă de frică. Când eram copil, mă obligau ca şi pe ceilalţi să îl privim pe tatăl nostru cum taie puii, iepurii, oile şi eu, şi sora mea eram convinse că el ar fi putut să ne sucească gâtul ca unui pui, să ne umple de sânge ca pe o oaie. Prima dată, eram atât de terorizată, încât m-am ascuns între picioarele mamei mele ca să nu văd, dar ea m-a obligat să privesc. Ea dorea ca eu să ştiu cum omoară tatăl meu ca să fac parte din familie cu adevărat, să nu-mi fie frică. Şi totuşi, mi-a fost frică întotdeauna, pentru că sângele era simbolul tatălui meu.A doua zi după nuntă, contemplam şi eu, ca şi ceilalţi, sângele surorii mele pe cearşaful alb. Mama plângea, eu, de asemenea. Oamenii plâng mult în asemenea momente, pentru că trebuie să-ţi manifeşti bucuria, să saluţi onoarea tatălui care a păstrat-o fecioară. Şi mai plângeam şi de uşurare, pentru că Nura a triumfat în marea probă. Unica probă a vieţii ei. Nu-i mai rămăsese decât să-i dovedească faptul că îi putea dărui un fiu.Eu speram acelaşi lucru şi pentru mine, era normal. Şi eu sunt foarte mulţumită că ea s-a măritat: după asta va fi rândul meu. În acel moment, în mod ciudat, eu nu mă gândesc la Kainat, ca şi cum sora mea cu un an mai mare decât mine, nu ar fi contat. Şi totuşi, ea trebuia să se mărite înaintea mea!Pe urmă, ne întoarcem. Trebuie să facem curat în curte. Familia miresei va spăla vasele, va curăţa tot, va face curtea curată, sunt multe de făcut. Uneori, vin şi vecinii să dea o mână de ajutor, dar nu întotdeauna.Din momentul în care s-a căsătorit, Nura n-a mai dat prea des pe acasă, de altfel, nici nu are motive să mai vină, pentru că ea este ocupată mult cu familia ei. Totuşi, la câteva zile după nuntă, în orice caz – la mai puţin de o lună, a revenit acasă ca să se vaite şi plângea. Cum eu nu aveam voie să întreb ce s-a întâmplat, am pândit în capul scării ca să încerc să înţeleg.Nura i-a arătat urmele de la lovituri. Hussein a lovit-o în aşa hal, că avea urme şi pe faţă. Şi-a dat jos pantalonii ca să îi arate mamei fesele vineţii, şi mama plângea şi ea. Probabil că o apucase de păr şi o izbise de pământ, bărbaţii fac toţi aşa. Dar nu am auzit motivul pentru care o lovise Hussein. Uneori, este suficient ca tânăra soţie să nu ştie prea bine să facă de mâncare, să uite sarea, să nu fie sos pentru că ea a uitat să pună puţină apă… toate astea sunt suficiente ca s-o bată. Nura s-a plâns mamei că tatăl nostru este prea violent şi că o va trimite înapoi fără s-o asculte. Mama a ascultat-o, dar nu a consolat-o, i-a spus: „Este soţul tău, nu este grav, trebuie să te întorci acasă”.Şi Nura s-a întors. Bătută. Ea s-a întors la soţul ei care îi mai dăduse o corecţie cu bastonul.Nu aveai de ales. Chiar dacă ne strângeau de gât, nu aveam încotro. Văzând-o pe sora mea în starea asta, aş fi putut să cred că o căsătorie nu servea la nimic altceva decât ca să fii bătută ca şi înainte. Dar şi dacă aveam să fiu bătută, aş fi vrut să mă mărit, mai mult decât orice pe lume. Este un lucru bizar destinul femeilor arabe, cel puţin la mine în sat. Îl accepţi, în modul cel mai firesc cu putinţă. Nici nu ne trece prin gând să ne revoltăm. Ba chiar ignorăm ce este asta – revolta. Ştim să plângem, să ne ascundem, să minţim dacă trebuie ca să evităm bastonul, dar să ne revoltam – niciodată. Pur şi simplu pentru că nu există niciun alt loc unde să poţi trăi decât la tată sau la soţ. Este de neconceput sa trăieşti singură.Hussein nu a venit să-şi caute soţia. De altfel, ea nu a rămas la noi mult timp, mamei mele îi era foarte frică să nu cumva să vrea fata ei să se întoarcă acasă! Mai târziu, când Nura a rămas gravidă şi când speram să aibă un băiat, ea devenise prinţesa familiei, a soţului şi a noastră. Câteodată eram invidioasă. Ea era mai importantă decât mine în familie. Chiar şi înaintea căsătoriei ea vorbea mai mult cu mama, şi după – ele erau şi mai apropiate. Când se duceau să strângă fânul, ele petreceau mult timp împreună şi vorbeau mult amândouă. Se închideau amândouă într-o cameră, uşa era verde, îmi aduc aminte, şi eu treceam pe acolo. Eu eram singură, abandonată, pentru că sora mea era dincolo de uşa asta, cu mama, şi se depila. Încăperea mai servea la depozitarea grâului, a măslinelor şi a făinii.
Nu ştiu de ce această uşă mi-a revenit cu brutalitate în memorie. Eu treceam adesea prin ea, aproape în fiecare zi cu saci. S-a întâmplat ceva neliniştitor, dincolo de această uşă, dar ce? Cred că m-am ascuns printre saci, de frică. Mă revăd ca o maimuţă, ghemuită, în întuneric. Încăperea asta nu are multă lumină. Stau ascunsă acolo, cu fruntea la pământ. Podeaua este maronie, cu carouri foarte mici, tot maronii. Şi tatăl meu a aşezat un fel de pictură albă între dale. Mi-e frică de ceva. O văd pe mama. Are un sac pe cap. Tatăl meu i-a pus sacul acesta pe cap. Asta se întâmpla acolo sau în altă parte? Asta era ca s-o pedepsească? Sau ca s-o strângă de gât? Nu pot să strig. În orice caz, este tatăl meu, ţine sacul strâns. Îi văd profilul, nasul lui pe ţesătură. O ţine cu o mână de păr şi cu cealaltă ţine sacul.Ea este îmbrăcată în negru. S-o fi întâmplat ceva cu câteva ore mai înainte? Ce anume? Sora mea a venit acasă pentru că soţul ei a bătut-o. Mama a ascultat-o, oare o mamă nu trebuie să-şi plângă fiica? Ea nu trebuie să plângă, nu trebuie să încerce să o apere în faţa tatei? Mi se pare că amintirile se înlănţuie plecând de la uşa aia verde. Vizita surorii mele şi eu, ascunsă între sacii plini de grâu, mama şi tata o strânge de gât cu un sac gol. A trebuit să intru acolo ca să mă ascund. E un obicei al meu – să mă ascund. În staul, în cameră sau în dulapul de pe culoar unde se lasă pieile de oaie să se usuce, înainte de a fi vândute. Ele stau agăţate ca la piaţă, şi eu mă ascund acolo, chiar dacă mă sufoc, ca să nu fiu prinsă. Dar rar mă ascund între sacii din cămară, mi-e prea frică, să nu iasă şerpi de acolo. Dacă totuşi m-am ascuns, a fost pentru că îmi era frică să nu mi se întâmple şi mie ceva rău.Poate că a fost ziua în care tatăl meu a încercat să mă sufoce cu o piele de oaie, într-o cameră de la etaj. Vrea să-i spun adevărul, să-i spun dacă mama l-a înşelat sau nu.A îndoit blana. Şi mi-o pune pe cap. Prefer să mor decât s-o trădez pe mama. Chiar dacă am văzut-o cu ochii mei plecând cu un bărbat. Dacă spun adevărul, ne va omorî pe amândouă. Chiar şi cu cuţitul la gât, n-o pot trăda. Nu mai pot să respir. Mă lasă în pace sau scap? În orice caz, alerg să mă ascund jos, în spatele uşii verzi, între sacii ăştia nemişcaţi, care seamănă cu nişte monştri. Totdeauna mi-a fost frică de ei, în încăperea asta întunecoasă. Visam că tatăl meu va veni să golească grâul noaptea şi va umple sacii cu şerpi!Iată cum, uneori, frânturi din viaţa mea trecută încearcă să-şi facă loc în memoria mea. O uşă verde, un sac, tatăl meu care vrea s-o sufoce pe mama sau pe mine, frica în timp ce stau pe întuneric cu şerpii.Nu e mult de atunci, umpleam un sac mare – tip pubelă şi o bucată de hârtie din ambalajul de plastic a rămas agăţată sus. Încet-încet a coborât în pubelă făcând un zgomot aparte. Am tresărit, ca şi cum un şarpe s-ar fi furişat afară din pubelă. Tremuram şi am început să plâng ca un copil.Tata ştia cum să omoare un şarpe. Avea un baston special, cu două croşete la capăt. Îl prindea între ele şi şarpele nu se mai putea mişca. Şi apoi îl ucidea cu bastonul. Aşa cum era capabil să imobilizeze şerpii pentru a-i ucide, ar fi fost capabil să-i pună în saci ca să mă muşte când băgam mâna înăuntru ca să iau făină. Iată de ce mi-era frică de uşa asta verde, care mă fascina fiindcă mama mea şi sora mea se depilau acolo, fără mine. Şi pentru că eu nu fusesem cerută oficial în căsătorie.Şi totuşi, ceva ajunsese la urechile mele, pe când aveam abia doisprezece sau treisprezece ani… O familie vorbise despre mine cu părinţii mei, oficial. Exista un bărbat pentru mine, undeva, în sat. Dar trebuia să aştept. Kainat era la rând, înaintea mea.
CITEȘTI
Arsă de vie
Non-Fiction„Cu ani in urma am intilnit fete care veneau de departe, ca si mine. Sint tinute ascunse. O tinara care nu mai avea picioare, agresata de doi vecini care au legat-o si au aruncat-o sub tren. O alta pe care tatal si fratele ei au vrut sa o ucida cu l...
