Secretul

150 2 0
                                    

Sunt conştientă că îmi risc viaţa pentru această poveste de dragoste care începe cu aproape douăzeci şi cinci de ani în  urmă  în  satul  meu  natal  din  Cisiordania.  Un  sat neînsemnat, aflat atunci în teritoriul ocupat de israelieni şi al cărui nume nu pot nici astăzi să-l pronunţ. Căci şi acum îmi risc viaţa, chiar dacă sunt la mii de kilometri depărtare. Acolo, oficial, eu sunt moartă, existenţa mea este uitată de multă vreme, dar dacă astăzi m-aş reîntoarce, m-ar omorî a doua  oară  pentru  onoarea  familiei.  Acesta  este  dreptul cutumiar.

Pe  terasa  casei,  pândind  apariţia  omului  pe  care  îl iubesc, sunt o tânără aflată  în primejdie  de  moarte. Cu toate acestea, nu mă gândesc decât la un singur lucru: căsătoria.
E primăvară. N-aş putea spune în ce lună, probabil, în aprilie. În satul meu socotelile nu se fac la fel ca în Europa. Nu ştii niciodată cu precizie vârsta tatălui tău sau a mamei tale, nu-ţi ştii data naşterii. Se calculează timpul în funcţie de  ramadan,  de  vremea  recoltei  sau  de  culesul smochinelor. Te ghidezi după soare pe toată durata unei zile de lucru, care începe şi se sfârşeşte cu el.

Cred că am vreo şaptesprezece ani, o să aflu mai târziu că  am  nouăsprezece  în  acte.  Dar  ignor  existenţa  acelei hârtii şi cum a fost întocmită. Este foarte posibil ca mama mea să fi confundat naşterea uneia dintre fiicele ei cu cea a alteia, în momentul în care a fost constrânsă să-mi dea o existenţă oficială. Sunt coaptă de la apariţia menstruaţiei, bună  de  măritat  de-acum  trei  sau  patru  perioade  de ramadan. Voi fi femeie în ziua căsătoriei mele. Maică-mea însăşi este încă tânără şi pare deja bătrână, tatăl meu este în vârstă pentru că nu mai are mulţi dinţi.Faiez este cu siguranţă mai bătrân ca mine, dar ăsta este un lucru bun. Aştept de la el siguranţă.

Fratele meu Assad s-a însurat prea de tânăr cu o fată de vârsta lui şi dacă, din nefericire, ea nu-i dăruieşte un fiu, el va avea nevoie, într-o bună zi, de altă femeie.Aud paşii lui Faiez pe prundişul drumului. Scutur covorul meu de lână peste marginea terasei, el îşi ridică ochii. Mă observă şi ştiu că a înţeles. Niciun semn, niciun cuvânt, mai ales, el se urcă în maşină şi pleacă. Prima mea întâlnire a durat  atâta  cât  ai  înghiţi  o  măslină,  este  o  emoţie  de neuitat.În  dimineaţa  următoare,  mă  aventurez,  mă  prefac  că alerg după o capră, pentru a trece prin faţa casei lui. Faiez îmi zâmbeşte şi, cum maşina nu demarează imediat, ştiu că mă priveşte cum mă îndrept spre păşune cu caprele.

Aerul e mai răcoros dimineaţa, ceea ce îmi permite să port vesta mea de lână roşie, singura mea haină nouă, încheiată de la buric până la gât, cu care par mai frumoasă.Dacă aş putea dansa în mijlocul oilor, aş face-o. A doua mea întâlnire a durat mai mult, căci întorcându-mă uşor la ieşirea din sat, văd că maşina încă nu a demarat.Nu pot să merg mai departe cu semnalele astea. Este rândul lui acum să vadă cum va face ca să-mi vorbească pe ascuns. Ştie unde mă duc şi când anume.

În ziua următoare, părinţii au plecat în oraş, fratele meu este împreună cu soţia sa, iar Kainat se ocupă de grajd şi de surorile cele mici. Mă duc singură să strâng iarbă pentru iepuri. La distanţă de un sfert de oră de mers, Faiez este acolo, în faţa mea. M-a urmat în mod discret şi mă salută. Această  prezenţă  neaşteptată  mă  înnebuneşte.  Mă  uit împrejur, neliniştită că l-aş putea vedea venind pe fratele meu sau o femeie din sat. Nu vine nimeni, dar eu reperez adăpostul unui taluz destul de înalt pe marginea câmpului şi Faiez mă urmează. Mi-este ruşine, îmi privesc picioarele, îmi boţesc rochia şi trag de nasturii vestei, nu ştiu ce să spun. El îşi ia o atitudine avantajoasă, cu un spic de grâu verde între dinţi şi mă examinează.

— De ce nu te măriţi?

— Trebuie să-l găsesc pe bărbatul vieţii mele şi mai întâi de asta trebuie să se mărite sora mea.

Arsă de vieWaar verhalen tot leven komen. Ontdek het nu