I

1.3K 109 35
                                    

Cetatea Coronei, 1455

      Katharina știa o mulțime de lucruri despre ea însăși și despre viața pe care o ducea.

      Știa că ajunsese să cunoască româna bine în cei doi ani care trecuseră, putând cu ușurință să se descotoresească de accentul natal. Mai știa, firește, germana și ajunsese, în ultimul timp, să priceapă maghiara, fără a ști însă să o vorbească.

      Știa că era cea mai bună țesătoare din oraș – poate chiar din întreaga Transilvanie, după cum zbura vorba – datorită degetelor ei agile și încheieturilor zburdalnice. Tot ce ieșea din mâinile ei mici și albe avea o finețe aparte și detalii fără pereche – flori, lauri, porumbei blânzi sau perechi de păsări în zbor brodate cu migală și muncă neobosită.

      Băieții și bărbații familiilor bune ajunseseră să îi adore munca nespus. Comandau cămăși, veste și jachete numai de la familia Siegel, astfel că tatăl ei reușise să se pună pe picioare într-un timp mai scurt decât ar fi putut vreodată să spere Katharina.

      Le mergea acum mai bine ca niciodată. Aveau comenzi și neamuri bune ale Transilvaniei se bazau numai și numai pe ei. Având nevoie de ajutoare, mătușa Greta și cele trei fiice ale ei se implicaseră cu dragă inimă și se deprinseseră cu totul cât de bine putuseră. Unchiul Johann și Gus îl ajutau pe papa la livrările mai îndepărtate, iar Ilsa, Liesel și Karolina se făceau utile în jurul Susannei.

      La început, după câteva luni de locuit cu toții și după ce reușise să pună niște bani deoparte, Thomas Siegel fusese hotărât să se mute. Katharina auzise atunci glasuri ridicate din partea odăii părinților ei, dar măicuța, mătușa Greta și unchiul Johann reușiseră să-l convingă pe papa.

      Ce rost avea una ca asta când toți se înțelegeau atât de bine? Când se ajutau atât de mult și reușiseră să-și împartă sarcinile? Când era atâta loc și nimeni nu incomoda pe nimeni? Mai bine ar fi pus banii deoparte pentru un atelier sau pentru ajutoare plătite.

      Dar tatăl ei era un bărbat mândru, mai înainte de orice. Se învoise să rămână, dar în cursul anului trecut adăugase casei Tartler alte trei încăperi noi, o anexă frumoasă și o odăiță frumoasă la subsol, unde doar Katharina intra și lucra în liniște.

      Pe de-o parte, să se mute într-o altă casă în același oraș (căci tatăl ei avea toate motivele să rămână în Corona) ar fi fost într-adevăr o pierdere prostească. Dar Katharina simțea și altceva, și anume că unchiul și mătușa nu ar fi vrut să renunțe în veci la numele stimat pe care și-l făcuse tatăl ei.

      Thomas Siegel, deși încă măcinat de boli care îi chinuiau inima și plămânii, fusese ales magistrul țesătorilor. Pe lângă afacere și comerț, îi învăța acum pe tinerii doritori arta textilă. Era respectat, iubit și popular. Și, cum Johann și Greta aveau nu mai puțin de trei fete de măritat, asocierea cu ruda lor atât de iubită nu le putea aduce decât bucurie. Și, desigur, niște partide excelente pentru fiicele lor.

       Așadar, de-acum Katharina știa mult prea bine încotro se îndreaptă soarta ei. Știa că papa se bizuia pe ea și talentul ei. Știa că împlinise șaptesprezece ani la ultimul aprilie. Știa că era promisă deja unui bărbat cu stare. Și știa, spre amărăciunea ei, că nu îl iubește câtuși de puțin.

      Firește, nu protestase când părinții ei îl aleseseră pentru ea. Era de familie bună, iar Katharina îl găsea pe tânărul Thomas Altemberger chiar un bărbat prietenos, dar chiar și așa...

      — Pfui, dar ce viscolește afară! Pân' la noapte acoperă tot! auzi glasul vesel al tatălui ei pătrunzând pe ușă. Unde-s restul?

      — Greta și fetele sunt în piață. Johann e pe la vechea magazie. Voi ați dus comanda? Susanna veni să-i scuture haina.

Amanta Dragonului Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum