Amanta Dragonului

VI

Cetatea Coronei, decembrie 1455

      Ningea peste întreaga cetate, cu fulgi netezi, jucăuși, greoi, ca niște talismane care capturau și împrăștiau apoi lumină.

      Ningea peste munte, peste Tâmpa cu poalele lui încremenite de frig, peste brazii falnici, dar îmbrăcați acum de omătul gros, peste păduri și casele cu acoperișuri roșii, de șindrilă, peste bastioane și ziduri. Ningea peste tot și era un ger de crăpau pietrele. Dar noaptea era senină.

      Era liniște deplină, lumânările din ferestre stinse, niciun picior de om pe afară, în viscolul blând. Cetatea dormea, la fel ca și oamenii ei. Se auzeau numai foșnete de-ale pădurii, bufnițe, cucuvele, țopăituri de-ale vreunei vietăți prin nămeții pufoși.

      Pe cer, într-un colț pâclos, strălucea o lună plină, rotundă, gălbuie. În jurul ei, licurici nemișcați, stele licărind ca argintul lustruit. Lumina tuturor, pală și ștearsă, cobora alene și se cufunda într-un creștet auriu de fată. Auriu cum nu se mai văzuse, auriu curat, clar, aprins și curgător, cu buclele mari, largi, înghesuite acum pe sub haina de iarnă ca să nu atârne și să nu se legene pe umerii și spatele firav de femeie.

      Katharina își uitase bortenul și acum îi înghețau urechile.

      Mergea alert, nu fusese niciodată molcomă sau mototoală în mișcări. Nu era înceată din fire, cum erau mai toate fetele din vecini. Ghetuțele mici abia răzbeau pe pavajul înzăpezit, alunecos, dar fata pășea cu spatele drept, cu fruntea sus, atentă și tăcută. Paltonul negru, cam subțirel pentru așa un frig și pe sub care nu-și avea decât cămașa de noapte, flutura în spatele ei la fiecare mișcare.

      Respira des și aburii fierbinți se rătăceau în aerul rece cât ai fi clipit. Genele dese nu se opreau din clipit nici ele vreo clipă, căci fata gândea fără oprire, cu trupul cotropit de emoții.

      Nu mai făcuse niciodată un asemenea lucru – să se furișeze ea afară din casă? Noaptea? Singură? De unde Dumnezeu izvorâse un asemenea curaj și o așa îndrăzneală în ea?

      Mai și mințise în zilele astea două cât n-o făcuse toată viața ei! Îi era rușine și să mai meargă la spovedanie. Mergea să se vadă cu un bărbat însurat...

       Proastă ești! Proastă, proastă, proastă!

      Și Katharina se opri o clipă, cu inima în gât. Tremura și dârdâia, dar nu de frig. Nici frică nu-i era. Și-atunci ce era?

      Ridică ochii și privi cerul nopții, cu fulgii rari mângâindu-i fruntea și tâmplele. Nu-l văzuse niciodată de afară, așa târziu. Ce frumos era! Așa luminos și limpede, că nu avusese nevoie să ia felinarul cu ea ca să-i arate calea.

      Așteptase ca toată casa să amorțească, toată lumea să adoarmă. Durase mai mult ca de obicei. Așa cum crezuse, Thomas venise pe la ei de cum se întorsese din Sibiu, la puțin timp după ce Vlad plecase. Stătuse toată ziua, le adusese cadouri – căni frumoase, din ceramică pictată, cozonaci și dulciuri de-ale locului, damigene cu vin – și rămăsese până seara. Pe ea o înfășurase râzând cu un fular azuriu, tricotat fin, brodat cu floricele galbene, care, zicea el, se asortau așa frumos cu ochii ei.

      Văzuse apoi coșul din bucătărie și întrebase ce-i cu el. La aflarea răspunsului, nu schițase niciun gest. Parcă bănuind ceva cu toții, puseseră deoparte coșul lui Vlad ca să aibă loc să aștearnă pe masă ce adusese Thomas. Mâncaseră și încercaseră să o îmbie și pe ea. Katharina nu putea să-și ia ochii de la portocalele din coș. Și desfăcuse repede una și mâncase cât ei erau care pe unde. Și ce mult îi plăcuse iarăși gustul! Așa mult că mai mâncase încă două sus, în pat, înainte să plece, aruncând cojile în sobă și simțind tot acel parfum acrișor, scump rămas în urmă.