Începutul carierei de autor nu e chiar cel mai simplu. Mai întâi vine entuziasmul de a avea oportunitatea să demonstrezi lumii că ai un talent de care ești mândru, apoi vine găsirea unui agent editorial, apoi găsirea unei edituri, apoi vine scriere...
,,Secretul succesului constă în a vrea să câștigi și a ști să pierzi." – Niccolo Machiavelli
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Stau de ore în șir, așa, cu privirea pierdută în peretele ăsta tâmpit. Și încep să mă întreb dacă eu nu sunt oare mai tâmpă că privesc spre el, de parcă aștept să îmi spună ce ar trebui să scriu. Am un impuls de a mă da cu capul de pereți în mod constant și de a țipa atât de tare încât să îmi rănesc corzile vocale.
Mă ridic în capul oaselor, înfrântă și îmi trec mâna prin părul umed. Am avut impresia că dacă voi face un duș, toată fustrarea va dispărea și că apa rece mă va scoate din starea asta de persoană ciufută. Oh, cât de mult m-am putut înșela. Tot ce ar putea să mă înveselească ar fi să încep ciorna aia, să scriu până când degetele îmi vor înțepeni pe tastatură și până când obrajii îmi vor arde de entuziasm.
Privesc spre laptop și mă simt stânjenită. Sunt convinsă că dacă cineva ar intra peste mine în apartament, ar fi complet sigură de faptul că sunt o persoană dereglată mental. De zile încoace mă comport de parcă tot ce mă înconjoară e motivul pentru care inspirația nu mă prinde din urmă. Inclusiv laptop-ul ăla. Lua-l-ar naiba!
Telefonul începe să îmi vibreze în mână, iar eu ridic o sprânceană. Cine îndrăznește să facă pasul să mă sune, știind cât de ușor mă aprind zilele astea?
— Alo? întreb eu, deîndată ce duc telefonul la ureche. Cine este?
Nu recunosc numărul de telefon, iar pentru câteva secunde mă gândesc că pe linia cealaltă sunt doar niște copii care au chef să îi facă farse persoanei nepotrivite. Numai că apoi îi aud vocea prietenei mele, și totodată, vecinei mele de la parter, care mă mustrează:
— Să nu îmi spui că ești la întâlnire cu pereții ăia iarăși.
Mikaela nu e chiar persoana mea preferată, dar nici ultima. Ideea e că a fost pentru mine zilele astea și că este dispusă să treacă peste toanele mele proaste, cu toate că știu cât de mulți peri albi îi fac. Noroc că părul ei e decolorat și că niciuna dintre noi își poate da seama de asta.
— Și tu să nu-mi spui că ai întâlnire cu domnul Willson din nou.
Deși nu o văd, pot să anticipez cu cât de multă pasiune și-a dat ochii peste cap.
— Haha, ce-am mai râs, spune pe tonul ei pițigăiat, pe care îl folosește mereu când se simte ofensată. Știi foarte bine că nu e așa și oricum, te-am sunat de pe fix, să te chem la cafenea, cu restul, dar nici nu știu la ce mă așteptam. Trebuia să știu că ai un morcov în fund, ca de obicei.
Știu că atitudinea mea e una enervantă și de care te poți sătura destul de ușor. Totuși, promit că nu sunt mereu așa. Sunt așa doar atunci când sunt presată de timp. Iar zilele astea, am fost mai mult decât stresată. Chiar am nevoie de o cafea și de o ieșire în oraș. Acum mai mult decât oricând, cu toate că o distragere probabil că nu e răspunsul enigmei mele.
Oftez în receptor.
— Îmi cer scuze, Mika. Știi că nu vreau să fiu așa. Ne vedem la bancă, la două și jumătate?
— Fii sigură de asta!
Iar cu asta, îmi închide. Nici nu aveam nevoie de mai mult.
Ajung din doi pași la dulap și mă îmbrac cu primele articole vestimentare care îmi apar în aria vizuală: un tricou alb, blugi de un albastru închis și un hanorac vișiniu. Îmi încalț papucii negrii și apoi închid laptop-ul. Mă abțin să nu îl iau în mâini și să îl fac praf. Am probleme cu nervii. Asta sigur. Apoi, mă trântesc din nou în pat și aștept ca ceasul să bată ora stabilită.
Niciodată nu mi-a plăcut să mă las așteptată, așa că am obiceiul de a mă pregăti de o ieșire din timp. Aș vrea să mă relaxez și să îmi fac ordine prin gânduri, să aranjez toate ideile pe care le am pentru cartea de debut, dar orice aș face, stresul revine. E ca și cum ideile pe care le consider cele mai bune se suprapun până când se face o încurcătură mare, din care nu mai știu ce să aleg.
Atunci când ceasul indică ora două și jumătate, mă ridic de pe pat, îi las de mâncare motanului meu grăsan, Charlie, care doarme pe gresia rece din baie, iar apoi ies din apartament, asigurându-mă de vreo zece ori că am închis ușa. Cobor scările pentru că am avut norocul să stau în chirie într-un bloc fără lift, dar norocul de a sta doar la etajul patru. Când ajung la ușa blocului, mă împing în ea pentru a o deschide. Dincolo de ușa uriașă din sticlă, o zăresc pe Mikaela, care își face niște selfie-uri care vor să pară sexy, țuguindu-și buzele spre camera telefonului.
Mă strâmb și pornesc spre ea. Probabil că mă observă în camera telefonului, iar ca urmare se întoarce cu fața spre mine, zâmbindu-mi sincer. Fuge înspre mine și mă ia în brațe. Am impresia că o să mă sufoc și că o să cad pe jos la cât de bine îmi țin echilibrul. M-aș sprijini de banca dintr-un lemn aproape putrezit, dar e prea departe de noi. Pentru o fată mică, Mikaela are o forță neimaginabilă. Ca fostă gimnastă, încă și-a păstrat corpul genial și mersul echilibrat. Și desigur, puțin mai multă forță decât te-ai aștepta.
— Am crezut că nu mai cobori odată.
Pufnesc și arunc o privire asupra ceasului de pe telefon, care indică ora două și treizeci și doi de minute.
— Am întârziat două minute.
— Multe se pot întâmpla în două minute, îmi taie ea răgazul aproape imediat ce deschid gura.
Îmi dau ochii peste cap și privesc dincolo de ea, spre norii cenușii care au acoperit cerul în totalitate.
— Haide, mergem?
Îmi zâmbește și își mută părul pe celălalt umăr. Câteodată pot să mă simt destul de intimidată de ea și de zâmbetul ei, cu toate că știu că nu ar trebui. Mama mereu mi-a spus că fiecare dintre noi este frumos în felul lui, dar adesea, poate că mult prea des, uit de asta. Aș vrea să mă privesc în oglindă și să nu mai zăresc vergeturile pe care le am pe corp, să nu mai văd grăsimea în plus de pe stomac, să mi se evapore pistruii. Să mă accept pe mine însămi, pur și simplu.
Scutur din cap. Chiar nu am nevoie de asta. Mai ales acum. Felul în care îmi vizualizez eu corpul nu ar trebui să se alăture colecției de gânduri negative.
Mikaela mă prinde de mână și mă trage spre cafenea, bolborosind câte ceva, dar nu pot înțelege nimic din ceea ce spune. Mintea mea nu este decât la cartea mea, care trebuia să fie cel puțin pe jumătate terminată până acum.
Ugh, asta trebuia să fie o destindere, nu o altă ieșire în oraș unde stresul mă ajunge din urmă!
