Începutul carierei de autor nu e chiar cel mai simplu. Mai întâi vine entuziasmul de a avea oportunitatea să demonstrezi lumii că ai un talent de care ești mândru, apoi vine găsirea unui agent editorial, apoi găsirea unei edituri, apoi vine scriere...
,,Nu putem direcționa vântul, dar putem ajusta pânzele."
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Când ajungem la cafenea, ploaia se stabilește afară, iar eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că umezeala nu ne-a prins din urmă. Părul meu ar fi urât asta.
— Unde sunt băieții?
Mikaela ridică din umeri și caută înnebunită ceva, sau pe cineva, cu privirea. Și știu exact pe cine. Băiatul cu păr de foc. Da, știu, mai clișeic de atât nu se putea. Dar hei, nu mă pot împotrivi cuvântului ei! Mikaela i-a dat porecla asta atunci când bărbia ei mai avea puțin și atingea pământul, în prima zi când l-a văzut. E un mister complet. Nimeni nu știe cum îl cheamă, nimeni nu știe câți ani are, nimeni nu știe de unde vine. Ce știm cu certitudine este că a venit într-o zi în cafenea și a decis că atmosfera îi era potrivită. Niciodată nu vorbește cu nimeni altcineva în afară de chelneri, evită contactul vizual și mereu are ochii în câte o carte. Mikaela a încercat de atâtea ori să vorbească cu el, dar tot ce a obținut a fost o încruntătură urâtă. Băiatul ăla e ca și o statuie de piatră. Pare că nimic nu îl poate mișca, pe el sau pe inima lui. Partea mai ciudată este că are o figură atât de cunoscută și că, după atât de mult timp, nu am reușit să ne dăm seama unde l-am mai văzut.
— Crezi că nu va veni azi? Oare e din cauză că mi-am tăiat ungiiile noaptea?
Îi aud vocea Mikaelei întrebându-mă. Obsesia ei a devenit ușor nesănătoasă și aș vrea atât de tare să îi spun asta, dar prefer să tac și să înghit, căci știu că nu ar ieși prea bine.
— Nu cred că unghiile tale de la picioare au vreo legătură cu asta.
Mikaela a fost adoptată de o familie de indieni atunci când avea aproximativ unsprezece ani. Deși la început i-a fost greu să se adapteze, cu trecerea timpului a adoptat cultura lor și a devenit o mare încrezătoare în superstițiile familiei sale.
Se uită cu ciudă înspre mine.
— Poți să râzi cât de vrei de mine. O să vedem noi cine mai râde atunci când vei realiza că nu a fost o idee bună să îți tai părul sămbăta. Te avertizez, Vivian!
Chicotesc. Aud ușa cafenelei deschizându-se și dau cu ochii de prietenii noștrii, Andrei și Karan. Se prefac că o văd doar pe Mikaela, iar atunci când ajung în dreptul nostru și mă zăresc, Karan își duce mâna în dreptul inimii, jucând teatru. Îmi dau ochii peste cap.
— Mi-ai dat o sperietură mortală. Chiar nu mă așteptam să ieși la lumină. Credeam că vei lua foc în drum spre aici.
Mă ridic în picioare și îl lovesc jucăuș în umăr, râzând scurt. Mă aplec către el pentru a-l strânge în brațe, iar el îmi răspunde la îmbrățișare.
— Cât de amuzant ești! spun cu sarcasm.
Se duce apoi să o îmbrățișeze și pe sora lui adoptivă care îi zâmbește sincer și care îl întreabă ceva despre faimoasa rețetă a mamei lor. Când Andrei ajunge în fața mea, îmi ridic o sprânceană pe frunte, în mod întrebător.
