Nuvelă || Dragoste || Dramă
ㅤ,,Dă-mi zece zile, nu mai mult, iar dacă nu te pot convinge, atunci poți renunța la propria ta viață. "
ㅤ Brina Day, o tânără în vârstă de douăzeci de ani cu o inteligență deosebită, a avut parte de o copilărie parcă sco...
Rất tiếc! Hình ảnh này không tuân theo hướng dẫn nội dung. Để tiếp tục đăng tải, vui lòng xóa hoặc tải lên một hình ảnh khác.
Fiind nevoită să mă întrețin atât pe mine, cât și pe surorile mele, fiecare bănuț conta, indiferent de cât de mare îi era valoarea. Întotdeauna ne-a fost dificil, însă ne mulțumeam mereu cu ceea ce aveam și prețuiam fiecare clipă. Nu lucrurile materiale erau cele ce aveau să ne aducă adevărata fericire, iar asta a fost ceva ce a trebuit să învăț pe pielea mea.
Mi-am petrecut mare parte din anii adolescenței lucrând cu jumătate de normă, după ce orele de curs luau sfârșit. Când eram mai mici, ne foloseam de banii lunari pe care ni-i oferea statul. Cu timpul, însă, au devenit insuficienți să acopere toate necesitățile noastre. Deși nu mi-a fost niciodată ușor, m-am străduit să fac tot ce a mi-a fost cu putință să fiu de folos, atât mie, cât și surorilor mele.
La momentul respectiv, eram ospătăriță la o cafenea cochetă din centrul orașului. Îmi plăcea enorm de mult locația aceasta, mirosul era atât de îmbietor încă de la intrare, iar spațiul era călduros și primitor. Aici, singurul lucru care se auzea era muzica ambientală pe care o punea localul și discuțiile liniștite ale clienților, care își savurau cafeaua de dimineață. Câteodată tânjeam și eu să stau la una din măsuțe cu o ceașcă de espresso în mână, însă din păcate, timpul nu-mi oferea această variantă. Trebuia să-mi fac îndatoririle din spatele tejghelei, iar abia apoi să îmi las mintea să gonească la astfel de visuri dulci.
Îmi începeam programul încă de la ora opt, când localul își deschidea porțile pentru toată lumea. Nici ziua aceea nu a fost o excepție, căci la opt fără zece minute ne pregăteam cu toții să deschidem. Nu eram foarte mulți pe tură, însă suficienți cât să ne descurcăm și să ne înțelegem. O doamnă mai plinuță la vreo patruzeci și ceva de ani ștergea mesele cu o lavetă, în timp ce eu și colegul meu ne pregăteam standul de lucru. Cât timp el se ocupa de asta, mi-am luat câteva clipe să-mi prind părul într-o coadă dezordonată. Așa îmi începeau o mare parte din dimineți, o rutină ce devenea mai monotonă pe zi ce trece.
Am încercat să nu-mi pierd concentrarea încă de când am deschis, însă trebuie să recunosc, a fost destul de dificil. Aveam mintea nemaipomenit de încărcată cu tot felul de gânduri și senzații, multe pe care mi-ar fi imposibil să le explic acum. Mă străduiam totuși să rămân serioasă și să îmi fac treaba așa cum eram plătită să o fac, deși stresul îmi acaparase orice fel de mișcare.
În jurul orei zece, eram lângă mașina de cafea, așteptând ca cappuccino-ul pe care îl preparam să fie gata. O doamnă ce părea tare nemulțumită de faptul că băutura ei nu era încă terminată încerca să-și astâmpăre odrasla roșie de furie. Mă abțineam să nu chicotesc la această situație, chit că nu era atât de comic.
M-am întors în dreptul tejghelei pentru a lua un șervețel din suport. Mi-am ridicat capul în direcția ușii principale și am rămas mută de uimire. Nu mă așteptam să dau ochii cu el fix în acea clipă, lucru ce m-a făcut să tresar ușor. Royd tocmai ce intrase pe ușa cafenelei, la momentul în care mă așteptam cel mai puțin. Am rămas blocată acolo, pentru câteva clipe bune, privindu-l în timp ce se apropia de standul principal. Am fost trezită însă la realitate de vorbele colegului meu ce-mi aminti de doamna nemulțumită, cafeaua care nu era gata și de zarva care ne înconjura.
