Zece zile

Ziua a patra - Oamenilor le pasă

      Încă de acum patru zile, mintea mea redă aceeași întrebare la nesfârșit: de ce? De ce a ales Royd să mă oprească? Oamenii nu tind să fie așa de mărinimoși din pură curiozitate. Oricât aș vrea să am încredere în el, nu pot face asta. Nu îl cunosc, nu știu cine este sau ce intenții are. Aparențele pot înșela de cele mai multe ori.

      Nici astăzi nu știam prea clar ce va fi. M-am așezat la masă ca în orice altă zi și mi-am servit micul dejun împreună cu Mara. În timp ce sorbea din ceașca ei cu ceai, sora mea citea foarte concentrată dintr-o carte cu o copertă albă. Părea extrem de interesată de paginile din fața ei, așa că nu mi-am permis să îi întrerup lectura.

      Mi-am întins untul pe o felie de pâine prăjită cu atenție, în timp ce încercam să-mi eliberez mintea. Nu era ușor, în special în situația mea, însă simțeam nevoia să încerc. Am dus felia la gură și am luat o mușcătură mică din ea.

        Astăzi era una dintre singurele zile în care știam ce urma să se întâmple. De cele mai multe ori, lăsam soarta să-mi iasă în cale cu tot felul de oportunități. Știam că aveam să termin micul dejun, să-mi schimb hainele, să-mi iau paltonul și să ies pe ușă. Apoi, ar fi trebuit să îl întâlnesc pe Royd. De acolo, totul devenea un mister, ca la început. Niciodată nu îmi spunea ce avea de gând de dinainte. Uneori mă întrebam dacă nu cumva inventează totul pe moment și se lasă și el purtat de val, ca restul lumii.

        Sau poate nu.

        — Brina, ești în regulă? surioara mea își ridicase privirea din cartea ei și

        — Totul e ok, i-am răspuns, ridicând din umeri. Păru puțin surprinsă de indiferența mea, dar a dat din cap în sens aprobator și a revenit asupra cărții ei.

        La câteva minute distanță, Mara s-a ridicat de la masă și a plecat. Nu știam exact unde, însă consideram că este deja suficient de matură încât să își poarte singură de grijă; deși dacă i s-ar fi întâmplat ceva, mereu i-am spus să nu ezite din a mă suna. Am rămas singură cu toate scenariile din capul meu încă odată. Am luat ultima gură de ceai din ceașca mea și m-am dus să mă pregătesc și eu pentru această zi ce abia începuse. M-am încălțat și mi-am luat paltonul din cuier, după care am ieșit pe aceeași ușă pe unde ieșise și sora mea.

        Era destul de devreme când plecasem de acasă. Străzile erau încă liniștite și orașul părea în continuare adormit. Deși stabilisem deja cu Royd că aveam să ne întâlnim în parcul orașului, lucrurile nu au decurs tocmai astfel. Mi-a ieșit în cale în timp ce mergeam înspre parc – probabil că nu mai dorea să mă aștepte. Nu arăta cu nimic diferit față de Royd de acum patru zile: același păr brunet, aceeași figură deja familiară și, bineînțeles, aceeași ochi verzi încântători privirii. Un singur lucru l-am putut observa: părea obosit. Nu era tocmai în apele lui, cu siguranță nu avusese parte de odihna de care avea nevoie. A încercat totuși să mascheze asta când m-a întâlnit, oricât de evident ar părea.

        — Bună dimineața, l-am salutat eu când m-am apropiat de el.

        Mi-a răspuns la salut, puțin mai distant ca de obicei. Am preferat să nu pun întrebări, am simțit că nu era locul meu să fac asta.

        L-am întrebat ce aveam să facem în această dimineață, mai ales de la o asemenea oră. A insistat însă să nu pun prea multe întrebări momentan și să facem o plimbare, pentru început. Am acceptat și l-am lăsat să o ia înainte, neștiind încă ce avea în minte.

        Când am pășit la intrarea parcului, ceasul indica deja ora opt. Avusesem parte de o plimbare în liniște, în care tot ce am făcut a fost să urmărim trecătorii din jurul nostru. Soarele era deja sus pe cer, iar parcul începea să se umple cu repeziciune. Am luat loc pe o bancă undeva la umbra unui arbore, rămânând într-o scurtă tăcere.

      — Îmi cer scuze, a spus Royd pe un ton încet. Am avut o zi destul de lungă ieri.

      — Dacă simți nevoia să te descarci, pot să ascult, l-am asigurat eu. Cunoșteam atât de bine sentimentul de a te simți neascultat și nu doream nimănui același lucru, indiferent de cine ar fi persoana în cauză.

      Royd nu a răspuns. Probabil că în mintea lui a făcut-o, dar nu a rostit niciun sunet. Mi-a dat de înțeles că nu dorea să-și împărtășească ofurile cu mine, ceea ce m-a făcut să ajung, din nou, la același gând de dimineață. De ce?  Nu conta pentru mine care îi erau motivele sau ce îl apăsa atât de tare. Ce nu căpăta totuși sens pentru mine erau toate aceste decizii nebunești pe care le-a făcut. De ce a făcut Royd asta?

      Cine e Royd?

      Mi-am ridicat privirea asupra parcului. Nu era cu nimic diferit față de alte zile. Familiile se strângeau una câte una dinspre întrări în timp ce râdeau, iar copilașii păreau, într-adevăr, fericiți.

       Cu siguranță, ultima dată când m-am simțit atât de fericită ca ei a fost când eram doar un copil. Nu-mi puteam aminti prea multe din copilăriei mea datorită durerii și trudei de care îmi aducea aminte, însă a avut și părțile ei senine, înainte ca părinții mei să nu mai fie printre noi. Eram un copilaș vioi, plin de energie și îți era foarte ușor să te atașezi de mine. Cu timpul, acea Brina a dispărut, la fel cum au dispărut și amintirile, și momentele frumoase, care au fost înlocuite de lucrurile mai puțin plăcute ale vieții.

      În acele momente, mă întrebam dacă nu cumva Royd înțelegea frustrarea și greutățile pe care le duceam. Dacă nu cumva trecuse prin aceleași lucruri, iar asta era ceea ce îl făcea să vadă ceva în mine: pe el.

       — Oamenilor le pasă, i-am șoptit. O majoritate este ignorantă de fel, însă în fiecare mulțime există și excepții. Am nevoie de răspunsuri, Royd. Chiar am.

       A zâmbit. Nu a spus nimic altceva, însă a dat ușor din cap și am știut că a a auzit ceea ce i-am zis.

       — Îți promit că am să ți le dau.

Dragilor, îmi pare extrem de rău pentru această lungă absență. Și pentru faptul că acest capitol este mai scurt decât restul. Am o viață destul de încărcată în afara Wattpad-ului, mai ales acum de când au început noii ani școlari și universitari. Mă voi strădui totuși să postez măcar o dată la o săptămână-două de acum înainte.

Dacă vreți să mă susțineți, un vot sau un comentariu sunt mai mult decât suficiente. Vă mulțumesc mult pentru citire!