Prolog

371 18 2
                                    

              Castelul Raby, județul Durham, decembrie 1423

Locuiesc la Castelul Raby, locul pe care îl cunosc încă de când m-am născut și unul dintre locurile pe care îl ador, fiind reședința mea preferată din nord. Castelul e o reședință imensă, pare un palat, are nouă turnuri ce se înalță până la cer ce par să străpungă norii și două turnuri mai mici lângă poarta defensivă. Zidurile sale înalte și groase ne înconjoară într-o curte interioară imensă, protejându-ne cu ajutorul a două dintre șanțurile cu apă săpate deasupra porții-ghilotină. Se află pe o bucată de pământ întinsă, dreaptă, înconjurată prin toate părțile de pădure și iarbă. Nu foarte departe de aici avem micul sătuc, unde se află mica berărie și moara și ai căror locuitori se pleacă în genunchi de fiecare dată când îl văd pe vreunul din noi trecând; vara pot călări cu poneiul pe pajiște iar toamna simt cum se înalță mirosul caracteristic și umed al frunzelor de copac de culoare arămie, moarte, scuturate de vânt, atunci când femeile și copiii vin adesea la castel și ne aduc în dar fructe coapte, cu miez moale și zemos și legume cărnoase, toate fiind roadele muncii lor de peste primăvară și vară. Când călăresc în jurul iazului dinafara castelului, uneori îmi place să mă opresc ca să pot privi peștii, alteori ies pe parapetul unuia dintre turnuri ca să mă joc și să arunc cu pietre în el. Acum câmpul din jurul nostru e pustiit și rece, îmbrăcat în omăt; nu mai pot face nimic din ce îmi place. Trebuie să rămân închisă în odăi până la trecerea iernii, fără să pot face măcar o plimbare călare. Sărbătorim Crăciunul și tot ceea ce se petrece în jurul meu are de-a face cu asta. Totul este despre rochii, cadouri, panglici și invitații. Dimineața, după slujbă, mă aflu în odăile copiilor din castelul măreței mele familii, plictisită, învățând să scriu și să citesc. Engleza mea e bună, însă franceza nu îmi place iar latina, deși încerc, constat că nu o înțeleg deloc. Învăț să dansez și o fac cu ușurință, aritmetica îmi pare greoaie dar interesantă, logica și gramatica îmi oferă uneori bătăi de cap. Știu să călăresc aproape la fel de bine precum un bărbat, cu toate că mamei nu îi place deloc asta; învăț să cânt la lăută și la harpă, să cos și să mă port ca o lady.

Astăzi însă se petrece ceva extraordinar! Știu asta de îndată ce, de la odaia mea personală aflată la primul cat, văd poarta-ghilotină ridicându-se și cum întreaga curte e pe dată umplută de servitorii și gentilomii aflați în slujba noastră. Purtătorul de stindard intră primul și imediat după el, pe bidiviul mare, șaten, stă cocoțat tatăl meu, primul conte de Westmorland și al șaselea baron de Raby. Plecase în urmă cu câteva zile, fără să ne scrie măcar o dată. Mânată de un impuls, sar îndată de la fereastra îngustă, îmi arunc pelerina pe umeri și plec iute spre curtea interioară. Pe holul ce duce spre galerie însă dau de mama mea, Joan, care, arcuindu-și îndată sprâncenele, mai mult ca sigur știa ce urma să fac și aș putea rosti cuvintele pe de rost chiar înainte să le poată rosti.

— Să nu fugi, îmi poruncește cu asprime. O femeie ca tine ar trebui să se poarte umil și să fie la fel de delicată precum o floare. Nu ai voie să te lași condusă de un imbold copilăresc! Nu ești fiica unui țăran!

Familia noastră, neamul Neville, se trage dintr-o lungă și întortocheată descendență. Pe partea tatălui meu, sângele nostru provine de la strămoșii anglo-normanzi, ce ne leagă de familiile Percy, Clifford și Clare. Pe partea mamei mele, o membră a familiei Beaufort, o sămânță regească ilegitimă, familia poartă în vene sânge regal anglo-irlandez.

O văd că se apropie de mine iar de la distanța aceasta pot observa foarte bine trăsăturile feței ei ovale, înnobilate de niște ochi mari și căprui. Dacă sosirea tatei nu a făcut-o, ținuta pe care mama o poartă, rochia ei cenușie și boneta înaltă, mă convinge că ceva se petrece. Lângă ea se află doamnele care o slujesc și văd cum încearcă să își reprime zâmbetul când știe că m-a făcut să cedez. Mă așez obedient în spatele ei și plecăm cu toatele pe scară în jos, ca atunci când ajungem la ușa ce dă spre curte, să îl putem întâmpina cum se cuvine pe stăpânul casei.

Proud CisWhere stories live. Discover now