Doamna de la Raby

186 11 2
                                    

                 Castelul Raby, județul Durham, august 1424

Arșița verii e atât de mare încât nu îmi permite deloc să ies călare. Odăile noastre sunt îndeajuns de răcorite de obloanele închise ale ferestrelor, proiectând linii întretăiate pe pardoseala de lemn a încăperii, încât pare că e de ajuns să rămâi închis în interiorul castelului ca să te ferești de razele calde ale soarelui. Pereții sunt acoperiți de tapiserii țesute fin, însă ele nu ajută deloc împotriva căldurii. Mă aflu în sala de studiu, de una singură, iar guvernanta se asigură că mă învață gramatica și poezia, astfel încât să pot eu însămi scrie atunci când voi mai crește, îmi dă exerciții pe care să le rezolv iar apoi se așteaptă să i le citesc cu voce tare; din când în când, în pragul odăii de studiu apare mama, ca să se asigure că învăț și îmi dau silința, însă când niciuna dintre ele nu este prin preajmă ca să mă sâcâie, îmi place să privesc spre plafonul sculptat al odăii și să visez – visez la zilele în care arșița se va mai domoli și când voi putea ieși iarăși călare fără să simt că mă topesc, la momentul când tata va ieși la vânătoare și mă va lua cu el și să plecăm îndeajuns de departe încât să pot scăpa de cotcodăcitul femeilor din jur. Sunt fiica cea mică a neamului Neville – o familie mult respectată și bine legată în regat – și curând se pare că voi fi și ducesă și toată lumea vrea să se asigure că voi deveni demnă de acest titlu. Tata e foarte entuziasmat de acest plan iar mama l-a încredințat deja că voi deveni o mare lady. Faptul că o Neville va intra în familia regală engleză e un act atât de măreț încât lumea se teme că s-ar putea să îmi uit rădăcinile, astfel că în față am o duzină de genealogii și scrieri despre strămoșii noștri. Toți cei care mă întâlnesc îmi vorbesc despre viitor; mie însă nu îmi pasă de viitor, ci de faptul că mă simt leneșă pe scaunul de lângă fereastra oblonită, cu chipul sprijinit în mâini și cu sudoarea lunecând pe obraz. Trândăvesc, cu toate că nu ar trebui, însă mi-e greu să rămân concentrată când simt căldura soarelui pătrunzând prin bucata de lemn a obloanelor, tot atât de tare ca și când ar fi deschisă. Simt că rămân fără aer, simt că sunt pe cale să mă prăbușesc, amuțită, cu capul pe masă, exact cum se prăbușește o albină deasupra unei flori atunci când începe să o culeagă.

Aud pași pe hol iar sunetul mă trezește la realitate și mă face să îmi dau seama că nu am făcut nimic din ce mi s-a spus să fac, așa că îmi aplec capul asupra cărții de gramatică și mă prefac că citesc, mai degrabă privind ilustrațiile mici din colț decât cuvintele.

— Poate că dacă nu ai mai visa atât și chiar ai studia în loc să îți pierzi timpul, mama nu te-ar mai mustra atât de des, spune o voce aspră, masculină, în care s-a strecurat o urmă de amuzament.

— Richard! exclam, uimită, ridicându-mi privirea de la slovele scrise pe hârtie. Nu, de fapt...eu, nu....

— Ce ar crede ea, oare, dacă ar știi că minți și că nu faci ce ți se cere? mă tachinează el, având zugrăvit pe buze un zâmbet tot atât de frumos ca și când ar fi un prinț.

— Te rog să nu îi spui...

Richard e fratele meu cel mare, e al doilea membru al familiei Neville întemeiate cu mama noastră și unul dintre frații mei preferați. Are douăzeci și șase de ani și e tot atât de înalt ca turla unei biserici, are părul întunecat și strălucitor, ochi căprui și sclipitori, ageri și un trup ce pare că e clădit din piatră; înafară de toate astea, e nemaipomenit de chipeș, moștenește trăsăturile tatălui nostru și orice fată care l-ar putea întâlni nu i-ar putea rezista vreodată. Pe lângă mine, el pare un uriaș. Mă îmbrățișează cu duioșie, ridicându-mă în aer ca să mă învârtă, așa cum o făceam când eram mici.

— Ai mai crescut, Cecily! Câți ani ai?

— Nouă, spun cu mândrie. Anul viitor voi avea zece, continui, ca și când aș dori să punctez faptul că peste puțin timp voi pătrunde în lumea adulților.

Proud CisHikayelerin yaşadığı yer. Şimdi keşfedin