Fecioara

190 9 5
                                    

             Palatul Westminster, Londra, mai-noiembrie 1430

Chiar și fără prezența regelui sau a soțului meu, rămânem în continuare la curtea din Londra, drept doamne nobile. Vizitele la palat sunt regulate și menite să înfățișeze faptul că englezii rămân uniți în fața micii licăriri de nădejde pe care vrăjmașii noștri, francezii, o arată de mai puțin de doi ani. Ne comportăm ca și când nimic nu s-ar fi schimbat: ședem într-o odaie regală și brodăm tihnit, ascultând sunetul corzilor de lăută și ascultând citindu-se din Biblie, chiar dacă nu există nimeni care să ne conducă la cină, chiar dacă nu există nimeni aici în spatele căruia să pășim pe drumul înspre capela regală pentru rugăciunea de seară și chiar dacă nu există nimeni, înafara ducelui de Gloucester și a soției lui șterse, spre care să ne plătim respectul. Regina Catherine rămâne să trăiască undeva la țară și mă tem că nu se va mai putea întoarce niciodată la curte. Mă întreb ce face acum, când își știe prețiosul băiat peste Canal, conducând procesiunea de încoronare spre măreața Catedrală din Rouen; mă întreb ce simte știind că s-a dus să se arate dinaintea parizienilor, ce rămân juruiți ducelui de Bedford, unchiul lui, care luptă pentru o țară și o moștenire care, acum mulți ani, era tărâmul ei de baștină. Mă întreb de ce simte când a auzit că a fost uns pe frunte cu uleiul sfântului Becket. Nu pot să nu mă gândesc la mâhnirea pe care o simte știind că el e plecat, ea e închisă și că nimeni dintre noi, deși i-am făgăduit credință la încoronare, nu mișcăm un deget să o ajutăm.

Privesc spre lucrul meu de mână ce o înfățișează pe Fecioara Maria tronând cu Pruncul ei în brațe: mă gândesc la suferința pe care a avut-o Fecioara de îndurat atunci când și-a pierdut băiatul, la lacrimile care au căzut ca două perle mici și delicate și i-au făcut durerea să înflorească și să își deschidă petalele spre lumină. Oare suferința reginei Catherine va avea să înflorească vreodată? Oare nouă, femeilor, ne este îngăduit să alegem forma jelaniei pe care o purtăm? Ridic privirea spre mama mea, care a pierdut patru copii la naștere și doi soți și cu toate acestea alege să își deschidă buzele dinaintea ferestrei ce făgăduiește de fiecare dată o nouă zi – cred că nu.

Ceea ce nu știam era faptul că undeva în Franța, pe meleagurile cuprinse de război și foamete, există o Fecioară, o Fecioară pământeană, care nu se mulțumește să plece capul dinaintea niciunui bărbat înafară de delfin, care refuză cursul lumii, așa cum e el, și încearcă să pătrundă dincolo de tainele bărbaților, având ca temei dorința de a-i conduce. Și-a tăiat părul scurt, ca un băiețandru, îmbracă haine bărbătești și armură și ca și când asta nu ar de îndeajuns de scandalos, poartă în permanență alături de ea o sabie – pe care nu o folosește niciodată – și călărește un bidiviu alb, deasupra capului, lângă coif, fluturând în văzduh stindardul regilor Franței, crinul alb pe un fundal albastru. Veștile ajung și în Anglia și auzim că această fată, care nu este nimic mai mult decât fiica unui păstor sărman, o copilă analfabetă, susține sus și tare că a fost călăuzită de îngeri, că sfinții îi șoptesc la ureche, că Dumnezeu îi arată calea pe care să pășească pentru a aduce înapoi gloria pierdută a Franței. La început nimeni nu o ia prea în serios; toți o socotesc o copilă prostuță, o neghioabă căreia îi place să se joace de-a oșteanul, o tratează și o înghit ca pe o femeie. Toți cei rămași la curtea engleză se amuză cu gândul: lorzii râd și o numesc o netoată și o eretică absolută și o lasă să se desfete cu gloria, crezând că francezii o vor pedepsi singuri. Apoi însă vine partea cea mai rea – din ce în ce mai mulți bărbați din Franța, în frunte cu delfinul, o iau sub aripa lor și îi ascultă planurile, o consultă în ale războiului, îi cer părerea în legătură cu implicarea lui Dumnezeu asupra cauzei lor. Curtea dafinistă se strânge împrejurul ei și încet, încet, cauza lor începe să răsară ca o buruiană otrăvitoare, oștirea se umflă, stindardele se ridică din pământ iar bărbații par mai încântați ca niciodată. Nici măcar atunci, în cel mai întunecat ceas, nimeni din Anglia nu pare să ofere atenție. Știm cu toții câte ciudățenii se strâng la curtea delfinului, care deși are o avuție mai mare decât ducele de Bedford, nu știe deloc cum să o folosească, că deși are sfetnici, par mai preocupați să se certe între ei decât să își salveze tărâmul, că acolo, în cercul restrâns de prieteni ai acestui pretendent la tronul Franței se află practicanții magiei negre, interzise, ucigași de copii și bărbați care umblă țanțoș prin castel, mândrindu-se cu pactul făcut cu Diavolul. Nimeni nu crede că acest pretendent, mai mult o nălucă decât o prezență, un conducător, obsedat de astrologie și profeția interzisă, ar putea pune vreodată mâna pe tronul Franței, în ciuda faptului că a fost încoronat și uns și acum se fălește cu numele de Charles al VII-lea. Niciun pair din Anglia nu se sinchisește să strângă o oștire pe care să o trimită într-acolo, pentru siguranță; nimeni nu poruncește ca porturile să fie încărcate cu vase – tot ce văd este o iluzie, așa cum pesemne socotesc și francezii. Ne încredem orbește în faptul că delfinul, după ce o va vedea dând greș, o va alunga și o va acuza de trădare și erezie: noi nu trebuie să facem nimic.

Proud CisWhere stories live. Discover now