Clara Barson auzise bârfe despre Bastian, bărbatul misterios care locuia într-un conac, izolat de lume. Lumea vorbea că-și îneca amarul în băutură și alungase cu răutate fiecare persoană angajată de părinții lui. Bărbatul nu dorea să fie deranjat, d...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Tot ce auzisem despre Bastian fusese cam macabru pentru gusturile mele, iar eu nu aveam obiceiul parșiv de a crede în bârfe. Dar, deși locuiam de câteva luni în satul Ghyro, nu-l văzusem niciodată pe acest bărbat misterios. Nimeni nu știa ce se întâmplase cu el de dispăruse dintr-o dată, dar poveștile cum că se comportase urât cu fiecare persoană angajată de părinții lui pentru a se ocupa de conac, circulase mereu. De fapt, chiar angajații care au demisionat au fost cei care au povestit unele lucruri ciudate care se întâmplau în acel loc. Cică, Bastian își îneca amarul în băutură și uneori stătea zile întregi în dormitorul său, fără să aprindă măcar lumina. Însă, când întrecea măsura cu alcoolul, era mai bine să nu-i stai în cale.
Cu toate astea, când prietena mea cea mai bună mi-a spus că auzise că familia Jess dorea din nou să angajeze pe cineva, oferind un salar lunar incredibil de mare, am spus că era timpul să ignor cu desăvârșire tot ce auzisem.
Părinții lui au părut încântați, iar eu am fost și mai încântată când mi-au spus că au pretenția de a locui în conac. Eram fericită că nu mai eram nevoită să trăiesc în mica cămăruță pe care o închiriasem.
Este adevărat, m-au înspăimântat bârfele, însă eram conștientă că oamenii vorbeau vrute și nevrute doar pentru că nu prea aveai ce face în acest sătuc.
Așa că, două zile mai încolo, într-o zi de luni, mă aflam în fața curții gigantice a conacului. Era frig, fiind toamnă, dar eram puțin cam emoționată pentru a intra cu încredere.
În cele din urmă, am împins poarta uriașă de fier și aceasta s-a deschis cu un scârțâit înfiorător. Am pătruns pe aleea de beton, pe unde putea trece lejer două mașini, și m-am oprit în loc ca secerată. Am privit cu ochii mari conacul care se întrezărea printre copacii care se întindeau mândrii de o parte și de alta a aleei pe care aveam să merg.
În ambele mâini îmi atârna greu câte un geamantan, așa că îmi era cam difici să înaintez, însă după multe eforturi am ajuns mai aproape de minunăția de conac. De fapt, semăna mai mult cu un castel de dimensiuni medii. Era, totodată, vechi, dar întreținut și păstra ideea de epocă. Domnul și doamna Ress m-au asigurat că nu va sări pe mine nici un câine scăpat de sub control, dar tot m-am temut preț de câteva clipe, însă m-am lămurit că nu m-au păcălit după ce am ascultat tăcerea înfiorătoare.
Un fior rece mi-a trecut pe la spate când vântul de toamnă a scuturat frunzele copacilor și m-a făcut să revin cu picioarele pe pământ. Îți era greu să-ți iei ochii de la el, dar nu doar pentru frumusețea lui. Nu, ci pentru întunecimea sa, pentru că părea părăsit. O teamă ciudat de profundă m-a străpuns și m-am cutremurat, copleșită de-a binelea.
Poate ar trebui sa fac cale întoarsă, am gândit pe moment, dar apoi mi-am adus aminte de ce mă aflam aici. Nevoia de bani era prea mare, nu puteam rata o astfel de oportunitate. Familia aceasta plătea incredibil de mult și eram nevoită să fac tot posibilul pentru a-mi păstra slujba, chiar dacă asta însemna să intru în acest loc.
