Dragoste de polițist

Capitolul 20

O bătaie în ușă ne face să tresărim. Deși nu apucă să își revină după somn, nu țin cont de acest aspect și îl împing de pe pat, ajungând să se lovească cu fundul de podea și să murmure o înjurătură destul de sonoră.

- Draga mea, pot să intru ? Vocea doamnei Fiona e cea care se aude, și nu-mi pot opri sentimentul de neliniște.

- Ăaa...așteaptă o secundă. Nu sunt decent îmbrăcată.

Spun asta pentru a trage de timp -fiindcă sunt îmbrăcată, mai ales că am dormit cu Lucas în pat-, în timp ce trag pe mine un halat găsit în cuier și îi fac semn lui Lucas să intre sub pat. Totuși nu anticipez faptul că iubitul meu e îndeajuns de lat în umeri încât să nu încapă în micul locșor. Încerc să-l ajut să intre, dar cred că reușesc doar să-l enervez.

- Se vede că nu le ai cu fizica. Un corp ca ăsta nu poate să se strecoare într-un loc ca ăla.

- Poate că nu le am cu fizica, dar le am cu biologia. Iar dacă pădurarul ne va împușca cu arma după ce ne-a găsit în aceeași cameră, mă îndoiesc că vei arăta la fel ca înainte.

- Adică atrăgător, cu un trup ce te face să salivezi ?

Ridică sugestiv din sprâncene, ignorând total situația în care ne aflăm.

- Mhm...cam așa, doar că aș folosi alte adjective, ca spre exemplu : NESUFERIT. Hai odată. Intră în dulap.

Îl trag de mână spre dulap și după câteva încercări eșuate, reușesc să închid ușile din lemn cu el înăuntru. Mă grăbesc să deschid și mă străduiesc să par neafectată de goana prin care am trecut pentru a-l ascunde.

- Da' chiar că îți ia mult să te îmbraci. Râde ușor, deși eu mai am puțin și îmi dau duhul. Pot să trec ?

- NU.

Rostesc cuvântul fără să gândesc și mult prea tare decât mi-ar fi permis limitele de politețe. Realizez târziu că mi-am așezat o mână în dreptul ei pentru a-i împiedica accesul. Nu se arată deranjată de lipsa mea de respect, ci chicotește și îmi cere să cobor la micul dejun fără alte introduceri. Se întoarce cu spatele, dar observ că se oprește pentru un moment în loc.

- Ah, să nu uit. Transmite-i lui Lucas să iasă din șifonier. Cred că a înțepenit acolo. Și încă ceva...înainte de a veni la tine, am fost să îl anunț pe el. Îmi face cu ochiul în timp ce coboară scările, iar eu nici că m-am simțit vreodată mai rușintă de atât.

***

După lungi discuții și tachinări din partea lui Lucas, coborâm într-un târziu la masă, unde ne așteaptă toți cei patru membri ai familiei. Nu pot trece cu vederea chipurile zâmbărețe ale gemenilor, o fetiță și un băiețel, ce ne privesc plini de interes. Îl las pe Lucas în spate, în timp ce mă apropi de cei doi copii și mă las în jos pentru a fi la același nivel.

- Bună, frumoșilor ! Cu cine am onoarea să fac cunoștintă ?

- Eu sunt Alan, ial ea e Amber. Voi cine sunteți ?

Nu pot să nu remarc cât de mult seamănă cei doi copii cu mama lor. Trăsăturile feței sunt aproape aceleași, iar de zâmbet nici numai vorbesc. Plus că lipsa dințișorilor din față, ce pare că au căzut recent, îi conferă un aer mult mai adorabil.

- Eu sunt Josie. Cel de lângă mine e Lucas, iubitul meu. Părinții voștri ne-au lăsat să dormim o noapte la voi.

Abia acum cei mici își îndreaptă atenția spre Lucas, pe care îl studiază minuțios. Se uită apoi unul la celălalt și par să se înțeleagă din priviri.

- Copilul vostlu unde este ? Ne putem juca cu el ?

Mă înec cu salivă și la fel pare să facă și Lucas, căci ambii tușim în același timp. "Copil" ? Nu sunt sigură că îl am în plan în următorii șapte ani. Facultatea de medicină, masterul și rezidențiatul îmi vor ocupa mult timp de acum încolo. Și cred că sentimentul e reciproc, având în vedere reacția lui de mai devreme.

- Copii, nu-i faceți să se rușineze. Nu au niciun copil. Deocamdată. Dar când vor avea, îi vom invita cu mare drag ca să vă puteți juca cu el.

Vorbele doamnei Fiona mă fac să încremenesc. Până mai acum câteva săptămâni nici nu luam în calcul o relație cu Lucas, iar acum deja se pune ipoteza de a avea un copil. OK, sună tentant să-l faci, dar n-aș spune același lucru despre crescut. Consider că o femeie trebuie să fie suficient de matură atât fizic cât și psihic pentru a aduce o ființă pe lume. De asemenea, trebuie să fie o decizie luată de comun acord. De aceea, apar foarte multe mame care nu sunt capabile să-și crească copiii, iar cea mai bună variantă pentru ele este să îi dea spre adopție.

- Oh, nu. Noi nu avem de gând să facem vreun copil curând.

- Dacă o să continuați ca seara precedentă, nu se știe niciodată de ce surprize veți avea parte.

Zâmbește atotștiutoare, în timp ce soarbe o gură de ceai. Telefonul ce sună la etaj pare să fie al meu și din fericire mă salvează de un moment stânjenitor.

- L-am dus în mansardă, acolo e semnal. Mă informează domnul Ralph și îi mulțumesc cu o înclinare a capului.

Ajung repede în mansardă și observ că nu am apelantul în agendă. Ciudat, cine altcineva în afară de sora mea ar putea să mă sune ?!

- Alo ?

- Ce face, fetița tatei ?

Sângele îmi îngheață în vene la auzul tonului zeflemitor și la auzul glasului mult prea familiar ce mi se adresează. E imposibil. Absolut imposibil. El e la închisoare. Pe viață...

* Știu că am început să postez mai rar, dar din păcate atât îmi permite timpul. Peste o săptămână sau două va apărea epilogul. Vreau să închei și această carte, iar când mă va cuprinde dorul de a începe o nouă poveste, vă voi anunța. Xo *