Not Dead (at all)

*doi*

Mă plimb.

Îmi place să mă plimb.

Dar e un plimbat trist. Căci deși pare ciudat să spun asta, este neplăcut să pășesc ca pe aer fară a simți măcar asfaltul. Pot să apăs cât vreau pe tălpi, asfaltul e departe. Nu pot să cred că nu pot avea parte nici de această plăcere simplă. Și nu pot să cred că asta e chiar o plăcere.

Dar acum eu nu mai merg. Sunt în camera cuiva. Și e cam întuneric deci e greu să văd orice. Văd totuși niște hârtii lipite pe niște pereți gri și reci. Văd câteva CD-uri. Văd un pat cu un puști care plânge. Aud muzică.

Muzica e a mea. Mereu o găsesc. Parcă mă cheamă. Parcă îmi zice "tată". Mereu unde e muzica mea e cineva care să aibă nevoie de mângâierea mea. Chiar dacă nu știe probabil că sunt acolo.

În camera asta e un aer trist. Muzica mea răsună dintr-un telefon căruia tocmai i-a murit bateria. Iar un 'Nuuu' murmurat a iesit dintre buzele copilului înainte de a se înneca în lacrimi.

Îmi pare rău.

Nu a fost cazul să îl întreb ce are fiindcă răspunsul a venit singur. Oricum nu m-ar fi auzit.

'-Toată lumea mă urăște.'

Urăsc să aud asta.

'-Ei nu mă suportă. Ei zic că nu merit să ascult Nirvana.'

Asta urăsc și mai mult să aud.

'-Dar ei sunt puterea mea. Cu ei trec mai departe.'

Ei bine, asta îmi place să aud.

Și știu că acesta este genul de oameni care îmi ascultă cu adevărat muzica și înțeleg și simt. Pentru ei nu sunt mort.

(Nici pentru cei care nu știu că sunt mort nu sunt mort, dar să trecem peste.)

_________

E cam scurt, nașpa și fără sens. Dar o să îl editez. Oricum urmează unul mai bun.