!!! ÎN CURÂND !!!
- Fii a mea, Ri, îmi șopti în ureche și îmi mușcă animalic lobul, făcându-mi corpul să tresalte în urma contactului, iar respirația să mi se îngreuneze subit.
Mâinile sale îmi strângeau încheieturile, ridicându-mi brațele deasupra...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
De fiecare dată când închid ochii îmi amintesc de el. Și de sărut. Și zâmbesc precum un copil mereu. E de parcă buzele nu vor să mă asculte. Întregul corp, de fapt. În frunte cu inima. Cum mă gândesc pentru o fracțiune de secundă la Aaron, cum îmi sare pulsul. Am ajuns acasă acum câteva ore bune și stau închisă în camera mea – cel puțin după cum au spus băieții – și privesc pe fereastră, gânditoare.
Se simte al naibii de ciudat să nu-ți amintești nimic. Pe deoparte nu am nimic, e liniște în capul meu, pe cealaltă însă, lucrurile se complică. Am mii de întrebări, dar fără răspunsuri, iar poveștile băieților îmi complică gândurile și mai mult, făcându-mă mai confuză decât eram înainte. Am impresia că niciunul nu minte, însă când vine vorba de Aaron, zici că trăiesc într-o minciună gogonată.
Aaron nu poate fi doar o cunoștință când în jurul lui inima îmi e pe cale să explodeze, iar trupul își face de cap, fără să îmi asculte conștiința. Sophie, de asemenea, nu este doar o fetiță. Deși ei îmi ascund faptul că este bolnavă, eu văd cu alți ochi blondina cu ochi de safir. Mi-a arătat câteva fotografii cu ea și Aaron, și fusesem pe cale să n-o recunosc. Fetița cu părul nisipiu, cârlionțat și ochi precum albastrul cerului, cu obrăjori roșiatici și plini de viață, s-a transformat acum într-o fantomă a acelei copile.
E încă la fel de frumoasă, dar e ștearsă. Deși culoarea ochilor ei e pigmentată, irișii ei exprimă tristețea, se vede prin ei că ea se stinge treptat. Nu are pic de viață în obraji, chipul îi e palid și abia se mai ține pe piciorușe.
Sophie stă mereu prin preajma mea, de parcă viața i-ar depinde de mine, și mă frustrează faptul că nu pot să îmi amintesc. Visez câteodată fragmente care mi se par a fi ireale și mă trezesc de fiecare dată cu sentimentul puternic de déja-vù. Au trecut două săptămâni, și nu am visat nimic legat de accident. Mă terifiază gândul că nici măcar cum am ajuns așa nu pot să îmi amintesc.
— Ri?
Blondina intră silențios la mine în cameră, precum o felină, și se apropie apoi de mine zâmbind. Îmi sare în brațe și nu pot decât să zâmbesc cu gura până la urechi. Mi se bucură inima când o văd, și un sentiment ciudat, nostalgic, mă cuprinde de fiecare dată când îi văd privirea de copil. Bizar, dar îmi amintește de o veche eu, o fetiță bleagă de doar câțiva anișori care își dorea să vadă lumea în nuanțe vibrante de roz.
— Spune, pitic, o îndemn în timp ce îi sărut fruntea.
— Îți amintești de mine?
O privesc în ochișori și oftez. Nu-mi place să o dezamăgesc. I se stinge câte o sclipire din iriși de fiecare dată când răspunsul meu e negativ. Dar nu o pot minți. Nu îmi amintesc de ea. Nu-mi amintesc nimic, la naiba!
