Dacă aș putea întoarce timpul, oare ai simți la fel? M-ai cuprinde în brațe și mi-ai spune din nou cât sunt de frumoasă? Ochii tăi luminoși s-ar pierde iar în ai mei?
Foșnetul gecii tale mi-ar fi sunet de fundal, fruntea ta rece s-ar lipi de a mea și buzele tale roșii din cauza frigului mi-ar atrage iar atenția. Aș zâmbi jenată la gândul că aș vrea să-ți curm vorba cu un sărut. Mi-aș ascunde nasul în curbura gâtului tau și m-aș bucura mai mult de mireasma ta. Pielea ta moale m-ar invita să o sărut, zâmbetul cald ce lăsa la iveală o bucată din sufletul tău luminos mi-ar spune fără cuvinte că în privirea ta sunt unica.
Te-aș invita din nou să ne ascundem în șoapte nerostite, doar de noi înțelese.
N-aș mai urî vântul care mi-ar pătrunde pe sub geacă și nici ziua că se transformă în noapte.
Oh, nu!
Aș lăsa timpul să treacă, aș prețui fiecare moment din preajma ta, căci atunci când am avut ocazia n-am făcut-o. Am crezut ca o naivă că totul va rămâne neschimbat, fără să iau în calcul că tocmai eu aș putea fi schimbarea, pieirea noastră și regretul.
Am ucis, iubire, am ucis două inimi atunci când am ales să plec. Am ucis cu sânge rece și cuvinte seci.
Iar acum plătesc.
Sunt încarcerată între pereții sufletului meu și condamnată să nu mai iubesc vreodată.
Mă usuc, iubire, mă usuc și știu asta. Însă nu am vreo putere să o schimb. Iertarea ta n-o s-o primesc, iertarea mea nu o merit.
Lacrimile îmi îngheață pe obraji, durerea îmi fierbe în suflet. Cu un gest îmi șterg pielea udă, apoi îmi las mâinile să cadă inerte pe lângă corp.
Deschid ochii. Imaginea copacului din fața mea îmi face inima să se strângă iar. Acum e alb, plin de zăpadă, la fel ca prima dată când am venit aici. Imaginea sa mă rupe în fărâme, căci sub crengile sale am cunoscut fericirea. Lunile au trecut. Pe rând l-am aflat uscat, înmugurit, înflorit, colorat și din nou uscat.
Te-am iubit, dragostea mea, în fiecare anotimp.
Mă apropii de trunchiul bătut de timp și cu teamă îi ating scoarța bătrână. Îmi sprijin palma asupra sa și închid iar pleoapele.
Brusc, îmi amintesc de primăvară, cu toate că în jurul meu totul e înghețat.
Crăciunul vine, iubire. Dar nu și pentru mine. Sper doar ca tu să te poți bucura de sărbători. Eu n-am niciun drept să cer asta.
Dar tu... tu meriți tot ce-i mai bun. Mereu ai meritat.
Ai iubit viața, în toate formele ei.
Iubeai iarna și sunetul zăpezii scrâșnind sub bocanci.
Iubeai și ochii mei, și bradul de Crăciun.
Și iubeai primăvara, dragostea mea.
Iubeai luna mai. Iubeai să petrecem nopțile aici, sub copacul nostru, ghemuiți pe hanoracul tău. Obișnuiai să-mi acoperi umerii cu brațele, iar căldura ta mi-era casă.
Îți mai amintești când vânam norii de pe cer? Sau când căutam cea mai luminoasă stea?
Acum și stelele mi-au pălit, iubire.
Nu le mai văd.
Pe cerul meu sunt nori, în suflet e furtună. Și tot ce sper e ca cerul tău să fie senin, căci tu nu meriți ce primesc eu. Dacă suntem suma greșelilor noastre, atunci ce primesc eu este chiar mai puțin decât ceea ce merit pentru suferința pe care am provocat-o. E atât de multă durere în lume și eu, ca un diavol, am mai adus încă puțină.
Sunt nimic, dar creez haos, sunt distrugere și expir durere.
Un pas fac în spate. Spulber legătura cu scoarța maronie. Nu o merit, nici măcar nu am dreptul de a fi aici. Ar trebui să plec, să uit că te-am văzut azi și să-mi duc viața mai departe. În fond, asta e ceea ce singură am ales.
Îmi ridic geanta de pe jos și o așez din nou pe umăr, însă înainte să mai fac un pas, imaginea văzută pe aleea din fața mea mă înmărmurește. Maxilarul mi se încleștează, ochii încep să-mi ardă, inima se strânge mai tare și, dacă mai stau puțin, sunt sigură că va exploda.
Îmi cuprind bareta genții între degete și strâng cu putere.
Aleg să închid ochii și să mă prefac că imaginea din fața mea nu-i decât o amintire, precum toate celelalte pe care le port în mine.
Respirația-mi accelerează, tremurul corpului dă oricui de știre că sunt rușinată, emoționată și speriată.
Ce cauți aici? te întreb în gând, fiindcă imaginea ta mi-a furat puterea de a vorbi. E doar o blestemată coincidență, nu-i așa? Asta trebuie să fie...
Înghit în sec repetitiv, fără să mă mișc vreun pas. Însă acolo unde ochii nu văd, sufletul simte.
Ești aici, în fața mea și știu că, dacă voi întinde mâna, te pot atinge.
O pală de vânt îți răsfiră mireasma în jurul meu și icnesc fără să vreau. Nu sunt pregătită pentru asta, aș prefera să fiu mai degrabă smintită, decât să îți vorbesc.
Deschid ochii și privirea mea o întâlnește pe a ta.
Frumoșii tăi ochi de culoarea chihlimbarului.
Înghit anevoie, înainte să te apropii de mine și, pe un ton blând îmi șoptești:
- Pacea când ai să ți-o găsești?
आप पढ़ रहे हैं
Regretul are trei nuanțe de albastru - Short story -
रोमांसIubirea și frica. Două sentimente puternice, capabile să îndemne omul, în aceeași măsură, spre războaie sau pace. Dar ce se întâmplă, oare, atunci când ambele ajung la cârma aceluiași individ?
