Regretul are trei nuanțe de albastru - Short story -

I. Întâlnește-mă

Îmi ridic privirea către cerul sur, iar ochii mi se aștern asupra norilor pufoși ce îl acoperă în întregime. Inspir aerul rece al iernii și-l expir încet, în timp ce aburii respirației mele se dispersează în jur. Strâng pleoapele și buzele mi se curbează într-un surâs dureros. Întind brațele în lateralul trupului și aștept.

E plăcut așa, e plăcut să te lași purtat în gânduri, cu toate că acestea taie fără milă în adâncul ființei. O fac pentru că, deși anii au trecut peste noi, inima mea a tresărit văzându-se la un pas de tine.

O să-ți vorbesc și azi în gând, așa cum obișnuiesc s-o fac de când sufletul a început să-mi miroasă a gol. O să îți vorbesc și azi, și mâine și probabil o s-o fac până la ultima suflare, căci, cu toate că o crăpătură de inimă ne desparte, eu tot mai am cuvinte să îți spun.

Știi, primul impuls avut atunci când te-am văzut a fost să deschid gura, să te salut, să las cuvintele de dor să mi se scurgă printre buze și să-mi ardă pielea, însă am renunțat de teama de a nu te răni din nou.

Știu că m-ai recunoscut, am văzut asta din privirea ta.

M-ai recunoscut, iubire, dar nu ai avut nici tu puterea de a spune ceva. Nici dacă semaforul ar fi durat o eternitate nu ai fi spus nimic. Nu îți stă în fire să o faci: să îți calci pe orgoliu. Niciodată nu ți-a stat, de fapt. Nici acum doisprezece ani, nici acum cinci ani și după cum se vede, nici acum.

Ce naivă sunt, declar și clatin din cap nemulțumită.

Mai ales azi, când de mână îți era agățat motivul maturizării.

Am remarcat asemănarea: are ochii tăi, părul tău, are totul tău. Mă întreb câți ani are. Trei, patru? Mă întreb, oare mai are alți frați sau surori?

Mai știi momentul primei noastre întâlniri? Și noi eram copii. Mai mari, ce-i drept, dar tot copii.

Doamne, cât de copii!

Credeam în dragoste și în ziua de mâine, speram că viața ne va duce departe, visam cu ochii deschiși către același vis. În preajma ta era cald, în suflet era bine. Mă întreb, cum mai e la tine în piept? Inima îți mai bate la fel? Sună la fel?

Ce prostie! mă dojenesc și îmi simt prima lacrimă alunecând pe obraz. Normal că e la fel, căci vina nu îți bate ție în piept, ci mie.

A doua lacrimă îmi alunecă pe piele și înghit în sec, înainte ca un sunet de râs amar să mi se elibereze din adâncul sufletului.

Doare. Amintirea ta mă doare, însă cu toate că îmi frânge inima, cumva îmi face bine. De atâția ani mă doare, cu toate că mă prefac în fața tuturor că sunt bine. M-am ascuns între zâmbete la fel de false ca oamenii din jurul meu. Nu ți-ar fi pe plac, dacă ai ști ce am ajuns.

Casc gura larg, atunci când simt câțiva fulgi de nea topindu-se pe pielea mea, smulgându-mă dintre gândurile.

Vreau să-i gust, așa cum o făceam amândoi, pe vremea când totul era mai ușor. Probabil oamenii din parc mă cred nebună, însă nu știu cât îmi pasă.

Sunt pierdută între amintirile cu tine, între fericirea mea trecută și prezentul sfâșietor, între momentele cu tine și un mult prea mare dor.

Cu ochii închiși îți văd privirea, zâmbetul și micile pliuri din colțurile ochilor.

Ti-am zis vreodată cât de frumos îți stă când zâmbești? Nu-mi mai amintesc, iubire, jur că nu-mi amintesc! Dar dacă aș putea întoarce timpul, ți-aș declara-o.

Ți-aș spune să nu încetezi vreodată să o faci, căci fără zâmbetul tău lumea este gri, ți-aș spune că ochii tăi nu au voie să se întristeze și nici inima să-ți bată greu.

Te-aș ruga să nu mă lași, atunci când o să-ți șoptesc că plec, te-aș ruga, iubire, să mă ierți înainte să greșesc, căci durerea mocnită e mai sfâșietoare ca orice.

Acum pliurile îți sunt pronunțate, dragostea mea. Anii au trecut, timpul ți s-a strâns între ele. El ți le-a adâncit. Și nu mă înțelege greșit. Ai rămas la fel de atrăgător. Barba îți este neagră, chipul îți e mai aspru, culoarea ochilor nu ți-a pălit, ba din contră.

În ochii tăi joacă astăzi fericirea.

Ești bărbat în toată firea, însă eu am putut vedea în tine acel copil de mult pierdut. Același care, la prima întâlnire m-a adus aici, în parc.

Era decembrie. Era frig, dar tu îmi erai caldură. Îmi erai bucurie. Tremuram, dar nu din pricina vremii, ci de emoție, căci așteptam cu nerăbdare să-ți simt gustul buzelor. Te vedeam zâmbind, te auzeam vorbind și nu mă săturam să o fac. Te-aș fi ascultat zile întregi, te-aș fi privit vieți și lumi întregi, căci una nu-mi era de ajuns.

Inima mi se strânge. Înțeapă. Îmi seacă, iubire, moare în lipsa ta.

Să te sărut? Acum mai pot doar în vise, acolo unde sufletul tău mă așteaptă, fără să-i pese de trecut.

Să te privesc? Nu o mai pot face. Mi-am răpit singură acest privilegiu în ziua în care am decis să plec.

Să te las în urmă.

Însă n-am știut că odată cu tine, urma să-mi părăsesc și fericirea. Nu am știut, dragoste, că alături de copilul cu părul castaniu și ochi de culoarea chihlimbarului o să las în spate și jumătate din mine. Am crezut că fericirea mea stă în acte, foi și vise. M-am înșelat, dragostea mea. M-am înșelat îngrozitor de tare. Mă doare să recunosc asta, fiindcă nu mi-am imaginat vreo clipă că voi avea un birou luxos, purta haine scumpe, însă acestea adunate nu pot încălzi un pat rece, nu pot umple nici un suflet gol.

Simt cum breteaua genții îmi alunecă de pe umăr și decid s-o arunc la picioare.

Deschid ochii, doar cât să admir liniștea din jurul meu. Mai fac doi pași și mă opresc, căci tocurile mi se afundă în pământul umed. Îmi privesc botul încălțărilor. Elegante. Atent lucrate. Aș da orice acum să le ard și în locul lor să fie o pereche de bocanci, aș da orice să îmi părăsesc viața și să întorc timpul, chiar în ziua în care am decis să las totul în urma mea.

Oftez profund și închid iar ochii, pentru a te întâlni din nou.

E greșit, e corect, e egoist? Cine ar putea să-mi răspundă la asta? E mai egoist decât plecarea mea?

Asta doar tu ai putea să-mi spui.