Regretul are trei nuanțe de albastru - Short story -

IV. Adună-mă

Greutatea plecării tale mi-a strivit fiecare gură de aer strânsă în plămâni, durerea și-a răspândit mantia neagră asupra mea strangulându-mă cu un cordon împletit din greșeli și frici pe care nu reușesc să-l smulg de la gât.

Aș vrea să fug în urma ta, să te implor să mă ierți și să te întorci la mine. Aș vrea, însă nu o fac. Am fost egoistă o dată, nu îmi dau voie să fiu iar.

Îmi las capul în jos, simțind cum parul mi se ciufulește în bătaia aerului rece.

Ce ciudat se simt amintirile. Mergi cu ele mână în mână, până când devii chiar tu una.

Dacă cineva m-ar întreba ce-mi mai amintesc, i-aș spune fiecare moment de fericire avut împreună, căci le-am învățat pe de rost, pe toate. Dacă nu ai fi plecat, te-aș fi întrebat dacă și tu ți le mai amintești.

Primul sărut.

Aici, sub copacul nostru. Eram amândoi, eram fericiți.

Atât de fericiți.

Emoția înflorea în mine precum o fac bujorii în luna mai, răspândindu-și în fiecare centimetru din corpul meu elixirul fericirii. Inima își oprise valsul pe care dansa atunci când te vedea și începuse să bată mai tare, într-un ritm necunoscut până atunci.

Ciocolata caldă pe care tocmai o băusei îți lăsase un gust dulce pe buze, unul de care nu m-am desprins prea ușor. Mirosul iernii furat de pe pielea ta mi-a rămas în pliurile buzelor, astfel că ți-am simțit aroma zile la rând.

Mai știi, oare, primul lucru pe care mi l-ai spus atunci? Îmi e frică să îmi amintesc acel moment, sufletul meu. Îmi e frică, fiindcă acele cuvinte mă hăituiesc și acum, după atâta vreme.

Las pleoapele să-mi cadă peste ochii ce-mi fierb de dor, iar în gând, involuntar îmi reapar momentele cu noi, precum o peliculă în alb și negru a unui film vechi și drag.

­O singură rază de lumină exista în tot parcul și aceea îți atingea pielea. Gentil, cu delicatețea unui singur fulg de nea ce atinge frunzele unui ghiocel, în preajma primăverii.

- Privește-mă în ochi, Sara.

Mi-ai ascuns sub căciula albă cele câteva fire de păr blond ce au scăpat aiurite de sub materialul pufos, apoi te-ai tras în spate un pas. Fericirea ți-a dansat în irisurile chihlimbarii, iar zâmbetul larg ce ți-a ridicat obrajii m-a făcut și pe mine să surâd.

- Ador să-mi văd reflexia în ei, mi-ai spus, iar eu m-am topit, cu toate că afară erau minus două grade.

Primul „te iubesc".

Cearșaful ce-mi învelea pielea îți era cel mai mare dușman, căci iubeai să-ți treci degetele peste spatele meu gol.

O seară de vară și o casă pe plajă, acompaniați de simfonia valurilor mării, acesta ne-a fost decorul. Un ultim sărut înainte să-mi las tălpile să atingă podeaua, o singură atingere a corpurilor noastre și a fost suficient.

Erai un artist, mă iubeai în versuri și în note muzicale, îți cântai iubirea în atingeri și pictai cu sufletul pe pielea mea pacea și fericirea.

Iar în acea noapte de iulie, iubire, mi-ai declarat că prima iubire nu ți-am fost eu, dar că îți voi rămâne ultima.

Primul Crăciun petrecut împreună.

Zăpada era așternută asupra străzii, iar ferestrele casei tale, împreună cu veranda, erau colorate de luminițele roșii, verzi și galbene ale ghirlandelor ce împodobeau locul. M-ai trântit în zăpada de pe peluza ta și m-ai sărutat atât de dulce, încât prăjiturile coapte de mama ta, mi-au părut apoi fără gust.

Îți mai amintești acea noapte?

Eram în curtea din spate, ascunși pentru a fuma o ultimă țigară înainte de cină și mi-ai promis...

Scâncesc, acoperindu-mi fața, lăsând sunetele de durere să se prăbușească în jurul meu cu forța unui meteorit.

Mi-ai promis că o să mă găsești, oricând, oriunde aș fi.

Am râs, iubire, dar aveai dreptate.

Iar azi...

Tu te-ai ținut de cuvânt și eu am greșit.