Regretul are trei nuanțe de albastru - Short story -

V. Trăiește-mă

Clipesc și-mi șterg obrajii umezi cu mâneca pijamalei din material pufos.

Mii de luminițe colorate clipocesc printre ramurile verzi, printre acele subțiri și plăcut parfumate, iar șirul luminos și viu colorat împrejmuiește întreaga coroană a bradului, precum un șirag de stele înfășurat în jurul unui nor. Sub zecile de globuri colorate în alb și roșu, cutiile de cadouri frumos împachetate îmi atrag atenția și las privirea să alunece asupra ambalajelor. Peisajele de iarnă imprimate pe hârtie îmi amintesc de omătul așternut afară, de anii trecuți și de viitor.

Îmi proptesc degetele în șezutul moale al fotoliului pentru a mă îndrepta spre bucătărie. Mă ridic pe vârfuri și caut în dulapul suspendat o cană pe care o umplu cu apă de la chiuvetă și o strecor în cuptorul cu microunde pentru a o încălzi.

Un sunet fin se răspândește în bucătărie, abia sesizabil și tresar.

Căldura ce-o simt furnicându-mi pielea, precum și fragranța ce se simte venind de peste umăr mă fac să surâd ușor. O pereche de brațe cunoscute se încolăcesc în jurul meu. Mă strâng între ele, așa cum rădăcinile unui copac mușcă din pământul în care încolțesc, parcă special pentru a-i arăta că-i aparține.

Brațele tale.

Mă adulmeci în joacă, iar eu zâmbesc.

- Înveți prea mult, mă dojenești.

Ai dreptate. În visele mele mă văd fiind mai mult decât sunt acum. O studentă cu speranțe multe, venită în New York aproape lefteră.

- Știu.

Mă răsucesc în brațele tale, căci doresc să-ți zăresc chipul. Ochii luminoși și blânzi, buzele cărnoase de savoarea mierii și părul ciufulit.

Ești minunat. Ai fost întodeauna așa, încă din adolescență. Și chiar și în visele mele, rămâi astfel.

Ochii, puritatea întrupată. Părul, razele soarelui de la apus. Zâmbetul, muză pentru poeți.

- Lucas, murmur lin numele tău, bucurându-mă să rostesc fiecare literă din el, nu ți-e teamă de greșeli?

- Făcute?

- De făcut.

Tăcerea te cuprinde, privirea ți se îndreaptă în colțul încăperii, așa cum faci de fiecare dată când meditezi asupra unui lucru.

- Mă tem de multe lucruri. Dar nu de greșeli. O greșeală este doar ocazia de a schimba ceva, de a îmbunătăți ceva.

- Crezi în perfecțiune, afirm și privirea ți se așterne acum asupra mea, făcându-mă să mă încordez subit.

Înghit cu noduri ultima afirmație.

Normal că și tu crezi în ea. Tu ești perfect. Eu nu sunt. Nu acum. Dar o să fiu. Trebuie să fiu.

- În învățare. Perfecțiunea e un concept vag și relativ.

- Scopul final al învățării ar trebui să fie perfecțiunea, îți șoptesc mecanic.

Am învățat pe de rost propoziția asta. Mi-o spun de atâta vreme, ca un imbold pentru a nu mă lăsa vreodată pe tânjeală. Pentru a nu mă dezamagi. Pentru a continua să fiu demnă de tine.

- Scopul final al învățării ar trebui să fie experiența, surâzi și îmi faci cu ochiul. Ce subiect te-a adormit și marcat, totodată, în această seară?

Mă îndepărtez cu pași mărunți, atunci când țiuitul făcut de cuptorul cu microunde îmi indică faptul că apa s-a încins suficient.

Ți-aș spune că subiectul nu zace între foi pline și nici în manuale plicticoase. Subiectul îmi bate în cutia toracică, plesnește atunci când îi ești alături și moare de frică să nu aleagă un drum greșit.