Noi amândoi - „Fiicele lui Benjamin" - Volumul II

capitolul 17

Întunericul amplifică emoțiile, iar asta pentru că, desigur, emoțiile sunt mai vizibile când lumina tace. De aceea, când ieși din sala de bal a văduvei, Millie izbucni în lacrimi. În sinea ei crezuse și sperase că avea să fie bine. Totuși, fiecare zi îi amintea de ceea ce făcuse fără să poată avea siguranța că Ned ar fi acceptat monstrul care devenise. Edward era, în mare, lumina ei; în preajma sa uita aspecte importante din noua persoană care devnise. În lipsa lui o acapara tristețea profundă care o ținuse la pat zile întregi fără ca măcar el să știe. Înghiți în sec pentru a lăsa deoparte lacrimile, fără succes. Trebuia să plece numaidecât de aici, spre binele amândurora.

Vizitiul adormise pe capră, cum era de așteptat, așa încât de-abia sesiză că stăpâna cerea să fie dusă acasă. Totuși, când de dezmetici, iar Millie pătrunse în vehicul, acesta dădu bice cailor și porni spre locuința conților de Guilford.

Prinsă în propriile emoții, Millie nu realiză inițial că ceva era ciudat. Își rezemase mâna de geam, și capul de mână și privea cum se succed clădirile, caii și oamenii - poate nu chiar în ordinea aceasta - având limpede în minte situația ei; lumea ar fi blamat-o, poate că și Ned. La urma urmei, Edward fusese mereu un bărbat onorabil, un individ care ținea la onoare mai mult decât la ea. Oftă. Începuse să considere cu adevărat posibilitatea ca Ned să renunțe la ea în clipa în care va fi aflat ce făcuse. Era un om al legii, iar ea încălcase legea. Nu putea fi soțul unei infractoare. De fapt, Millie nu i-ar fi permis asta. Își frecă fruntea, realizând că începusă să o doară capul. Avea nevoie de somn, activitate de care oricum nu îi păsa prea tare; era inutilă. Se zvârcolea, cuprinsă de coșmaruri, astfel încât se trezea la fel de obosită. Poate că asta era pedeapsa ei pământeană; poate că trebuia să suporte existența cu păcatul pe care îl comisese. Așa trebuia să arate Iadul.

Chiar dacă era prinsă în propriile gânduri, nu putu să nu observe mișcare din colț. Își întoarse numaidecât privirea într-acolo, având impresia că Diavolul însuși venise să îi răpească sufletul în aceste ultime clipe. Prin nimic - din întuneric - se materializa ceva. Avu impresia că nu era o ființă; nu putea fi o ființă. I se părea că e diform, că e hâd. Era o umbră care se lupta să compară în realitate. Inima i se opri pentru câteva secunde, iar groaza o acapară. Totuși, când umbra întinse membrele spre ea - o mână - Millie realiză că nu putea fi vorba despre vreun monstru; era un om. Era un bărbat. Se încruntă și își feri trupul când acesta continuă să își întindă mâna spre ea. Era incapabilă să țipe, să ceară ajutor. În curând nici nu mai era nevoie. Recunoscu chipul.

John Nash, tatăl lui Jenny și al lui Jeremy, o privea cu o mutră care nu putea avea decât semnificație unei profunde uri. Încruntat, cu irisurile tulburi și hainele în neorânduială, John pătrunsese în trăsură într-un moment de neatenție al vizitiului și așteptase. O așteptase.

- Domnule Nash?, întrebă nesigură. Bărbatul nu spuse nimic, doa zâmbi. Rânjetul acela o făcu să strângă din dinți. Era cu adevărat el. Ce faceți aici? Cum ați intrat aici?

- Soțul ăsta al dumitale, se pare, nu își păzește conștiincios soția, oftă bărbatul și își încrucișă brațele la piept. Oricine putea intra aici. Și cu orice gânduri.

Millie înghiți în sec. Nu avea cu ce să se apere în capul în care domnul Nash ar fi atacat-o. Câteva momente se întrebă dacă ar fi fost în stare să se apere. Sunt prea puțini cei care devin conștienți că nu se mai pot opri din măcelărit odată ce au făcut-o, iar Millie nu se afla printre aceste suflete puține, abătute, rătăcite, nefirești. Millie se temea să nu ia viața unei persoane, conștientă de un singur lucru; nu ar fi putut ucide din nou. Nu fără să își abandoneze definitiv sufletul, fără să îl piardă odată cu negura aceasta a nopții. Probabil că ar fi acceptat să fie ucisă la rândul ei în loc să omoare. Observând-o, John Nash ținu să îi spună: