Nu e ceea ce pare [Diabolik Lovers]

❧ VIII

      Noaptea s-a lăsat peste trupul blondei sub forma unui singur gând apăsător și acela îi devora întreaga existență precum nu a făcut-o niciodată în cele două luni de când se afla în castelul acela blestemat în care trebuia să-și facă veacul. În care era prinsă fără voia sa. În care era captivă pentru tot restul vieții sale.

      Sau nu pentru mult timp.

      Și nici nu înțelegea de ce o speria ideea morții, căci nu era ca și cum era prima dată când se întâlnea cu ea și era la un pas de a păși în același întuneric etern pe care l-a văzut cândva. Nu era ca și cum avea ceva de pierdut. Nu era ca și cum s-ar fi schimbat ceva în ultimele două luni.

      Sau da?

      Însă, orice ar gândi sau ar vrea ea, nu este posibil în lumea asta și nu pentru cineva ca ea. Uneori dorințele nu se îndeplinesc orice am face pentru ele. Asta pentru că nimic nu este mai presus de moarte. Sau cel puțin asta e regula după care trăiesc oamenii ca ea. Oamenii în general, de fapt. Oamenii... oamenii sunt mult prea nesemnificativi pentru a gândi altfel și pentru a avea alt destin. Oamenii sunt meniți să moară, indiferent de ce își doresc. Oamenii sunt meniți să fie fragili, să fie simpli și proști și oamenii sunt meniți să rămână pentru totdeauna la mila celor care au învins moartea acum prea mult timp ca unii dintre ei să știe măcar.

      Oamenii sunt preferații Morții.

      Dar ce se întâmplă atunci când tu ești un simplu om și ești, din întâmplare, preferatul unuia dintre cei care au învins moartea? Ești scutit de moarte? Ți se amână sentința până când se termină mila? Primești ceva timp în plus, dar nu destul încât să te satisfacă? Devii și tu unul dintre ei?

    — Mya, fata mea... Ce e cu tine? a întrebat femeia care a privit-o pe blondă preț de câteva minute bune fără a zice nimic, însă atunci când a văzut-o lăcrimând, nu a mai putut sta în tăcere.

      E destul că a stat atunci.

    — Hm? a mormăit ea, îndreptându-și ochii aurii înspre bătrână pentru a o privi printre lacrimile ce-i deranjau culoarea din irisuri. Ați întrebat ceva? a zis, de data asta întinzându-și mâna stângă înspre ochi pentru a se șterge de lacrimi pe obraji și pe pleoape.

      Cât de patetic din partea ei.

    — Ești bine, scumpo? De ce plângi? a întrebat femeia, apropiindu-se încet și ușor legănat de patul blondei pentru a se așeza pe marginea lui înainte de a-și întinde ambele mâini pentru a o mângâia pe cap și pe obraji cu mișcări lente și blânde.