Nu e ceea ce pare [Diabolik Lovers]

❧ V

      Chiar dacă intenționam, nu puteam trânti ușa aceea așa cum mi-aș fi dorit. Masivitatea ei stătea în calea dorinței mele, fapt pentru care deși am împins-o cu toată forța mea, nu a făcut decât să se miște ceva mai repede decât în mod obișnuit, dar s-a oprit cu mult înainte de a se închide. Și nici că am închis-o, ci doar am lăsat-o așa și am și luat-o la pas pe holul perfect luminat în comparație cu camera pe care am lăsat-o în urmă, grăbită să nu mă întâlnesc cu nimeni care să mă vadă în modul în care arătam. 

      De parcă aș fi avut un așa noroc. 

    — Mya? Unde vrei să–

    — Nu acum, Yuri! i-am răspuns bărbatului care tocmai urca scările probabil pentru a se îndrepta spre sala tronului.

      Mi-am continuat drumul și am dispărut după primul colț, chiar dacă în acea direcție nu se afla sub nicio formă camera mea sau alta care să mă ajute în vreun fel. Voiam doar să mă ascund de el din simplul motiv pentru care mereu am încercat să nu mă prezint în fața lui decât în cele mai bune ipostaze: pentru a nu vedea cum mă privește cu milă. Știam că nu este de acord de multe ori cu ceea ce face Kino, dar cum el este prințul pe care îl slujește, chiar dacă îi este prieten, nu îi poate spune ceea ce gândește în totalitate.

      A fost de ajuns că i-a spus-o atunci.

      Privind în jur, am constatat că din locul în care mă aflam nu puteam ieși decât afară, așa că după ce mi-am rupt cu totul bucățile de rochie care atârnau, am luat-o la pas mai departe, gata să ies din castel pentru o gură de aer. Aveam la dispoziție doar timpul pe care avea să-l petreacă Yuri în preajma lui Kino, căci după aceea va trebui să vină să mă verifice, iar atunci eu va trebui să fiu în camera mea, care se afla cu un etaj deasupra sălii tronului. Ceva cam neplăcut, dar măcar avea de toate și a fost decorată „special” pentru mine bazat pe gusturile mele. Ce onoare.

    — Mă întreb cum e să mori îngropat de viu. Sau cum e să mori în general. Sigur trebuie să fie diferit de atunci.

      Nu, nu era nimeni care să-mi poată răspundă întrebărilor prin jur. Nimeni în afară de trandafirii pe care îi atingeam și care clar nu aveau ce căuta în locul ăsta infect. Nimeni în afară de mine și de mica mea umbră – umbră pe care am înecat-o în fântâna arteziană din spatele tufelor de trandafiri și care nu avea ce căuta aici de asemenea. Și totuși asta nu m-a împiedicat să-mi scufund picioarele goale în apa ei rece și să le plimb cu lentoare în răceala sa în timp ce aruncam petală cu petală unul dintre trandafirii rupți pe suprafața apei.

      Făceam asta deși știam că și el o poate simți. Sau poate că întocmai de aceea.

      Asta și gestul de a-mi apăsa buricele degetelor rând pe rând pe spinii trandafirului, tare și tot mai tare până când sângele a început să curgă și să cadă în picături asemănătoare petalelor în apă. 

    — Sau cum e să poți omorî pe cineva.

      Mă întrebam asta chiar dacă nu exista decât o singură persoană pe care ar fi vrut să încerc să o omor. Și totuși nu era chiar atât de rău să o las să trăiască. Uneori era chiar bine să o am prin preajmă, uneori era amuzant și uneori era...

    — Trebuie să mă spăl, am concluzionat, apoi mi-am scos picioarele din apa rece și am luat-o la pas cu pantofii în mână spre intrarea în castel și cu destinația camerei mele în gând.

      Știam că trebuia să mă grăbesc sau va ajunge moartea înaintea mea în cameră, iar seara asta era deja plină de morți. Precum cel care se uita la mine din celălalt capăt al grădinii.