Nu e ceea ce pare [Diabolik Lovers]

❧ IV

      Cu un cot sprijinit de tron, cu podul palmei stângi lipit de obraz și cu ochii pierduți în focul din încăpere brunetul revedea în dansul flăcărilor aceleași imagini pe care le vedea mult mai des decât și-ar fi dorit. Regreta? Nu. El nu era capabil de așa ceva. Îi era milă? Nici asta. Atunci?... 

      Nimic.

      În fundal Yuri privea la rândul lui focul și încă nu știa dacă trebuia să intervină sau nu. Dacă ar fi fost nevoie, Kino l-ar fi chemat de urgență și i-ar fi dat comanda asta, însă cum el se mișca la fel de mult ca o statuie, se gândi că focul de tabără din încăpere nu reprezenta un pericol și mai ales pentru că știa ce arde acolo nu mișcă nici el vreun centimetru. În schimb, ochii sângerii ai prințului sclipeau în bătaia flăcărilor, dar sclipirea urma să se stingă curând și un sentiment ciudat de goliciune începea să-și facă loc pe sub pielea sa palidă și rece. Focul ei urma să se stingă.

      Și ciudat era cum orice ținea de ea îl afecta.

    — Kino?

      Nu, nu era prima dată când îl striga. Nu era prima dată când strigarea lui Yuri rămânea fără răspuns și se lipea de tapițeria vișinie din imensa încăpere. Nu era prima dată când îl vedea pierdut în gânduri și nu era prima dată când îi părea rău să-l vadă așa, dar o parte din el se gândea că merită să facă măcar atât: să se gândească la ceea ce a făcut în acea zi. Oricum nu putea face altceva. Oricum nu își putea repara greșeala și oricum nu putea să se revașeze cumva. 

      Știa că ea l-a condamnat la moarte din primul minut și el s-a resemnat și cu gândul ăsta.

      Iar el ce avea de gând să facă mai departe? Yuri avea să plece, focul avea să se stingă, căldura avea să dispară și sala tronului urma să fie înghițită de întuneric, iar el?... Ce mai putea face atunci când nici măcar luna nu se arăta în fața ferestrelor mari? Ce putea face când era singur și nici măcar telefonul din buzunar nu-l încălzea în niciun fel? Ce putea face când era condamnat la o veșnicie care nu îl făcea decât să se simtă cum putrezește pe interior, chiar dacă înfățișarea îi rămânea la fel de tânără și de frumoasă? 

      Și abia atunci și-a amintit cum a întâlnit pe cineva care i-a spus că singurul lucru de care se teme în calitate de ființă nemuritoare este plictiseala. 

      Dar el a crezut la un moment dat că va scăpa de asta odată ce o va avea pe ea prin preajmă, însă nu s-a gândit că ea va ajunge să-i fure și asta, alături de multe alte lucruri. 

    — Și atunci de ce eu simt că mor în fiecare zi? repetă brunetul ceea ce s-a întrebat când ea pleca. 

      De ce simțea el că îl doare tot corpul, chiar dacă nu el a fost cel care zăcea întins pe un pat alb ce s-a umplut mult prea repde de sânge? De ce simțea el că nu poate respira din cauza nodului ce îi rănea gâtul dacă nu era el cel care a fost sufocat de mâini reci și puternice din pură plăcere? De ce simțea cum îl ard obrajii și cum o adiere rece îi atingea tâmpla ca și când avea o rană deschisă dacă nu era el cel care a fost lovit peste chip în repetate rânduri? De ce simțea cum stomacul i se face ghem și vrea să urce printre plămâni doar pentru a fi scuipat afară din corpul mult prea obosit dacă nu era el cel care a fost izbit la nesfârșit de pereți duri și plini de umezeală mucegăită? De ce simțea toate astea dacă el era aici și stătea foarte bine pe tronul lui confortabil și nu închis într-o celulă?

      Pentru că a comis un păcat și acum era condamnat să simtă tot răul pe care i-l face unui înger.