Nu e ceea ce pare [Diabolik Lovers]

❧ II

      Lumea pe care o știi capătă o altă formă în momentul în care unul sau mai multe simțuri îți sunt răpite. Lumea pe care o știi poate deveni una fără culoare și care este stăpânită de smoala întunericului, iar lumea pe care o știi poate deveni cu ușurință un cimitir ceva mai special atât timp cât anumite condiții sunt îndeplinite.

      Nu e ca și cum ai vrea să ți se întâmple asta. 

      Dar ei i s-a întâmplat. Cui? Amărâtei de pe jos. Tipei ăleia cu păr blond și o piele palidă – singurele detalii fizice care puteau fi distinse în semiîntunericul locului în care zăcea. De ce spunem că zăcea? Pentru că fix asta făcea. Dacă te-ai fi apropiat de ea, dacă ai fi ocolit toți șobolanii morți și aproape descompuși de pe podeaua de beton și dacă ai fi avut grijă să nu calci în nicio baltă de sânge sau de orice altceva, atunci ai fi văzut mai multe. 

      Și nu îți dorești să vezi așa ceva. 

      Dar cineva a făcut-o, așa că știm sigur cum arăta tânăra mai sus menționată. Și pentru că pot face asta, voi descrie felul în care arăta, nu pentru a-ți impune să îți fie milă de ea, 

      ci pentru ca să te sperii.

      Dar nu de ea. De ea nu aveai de ce să te sperii. Cel puțin nu acum. Acum era mult prea inofensivă pentru a putea crede că e un pericol, oricât de mic. Trupul slab, argintiu aproape sub lumina unei lumânări, zăcea întins pe betonul gol și era acoperit vag pe alocuri de ceva ce nu mai putea fi numită rochie. În schimb, pe suprafața neacoperită de acel material murdar se puteau întâlni: urme de lanț, de zgârieturi, vânătăi, sânge uscat sau proaspăt – depinzând de cât de mult s-a mișcat în ultimele minute și ce rană a mai deschis –, iar în final... brațe pline de mușcăturile unei perechi de colți.

      Și totuși încă era frumoasă. Ochii încă îi erau frumoși, chiar dacă tâmpla spartă sângera fără oprire peste sprânceana și pleoapa ochiului ei stâng. Era încă frumoasă, chiar dacă avea părul pătat de sânge și chiar dacă buza inferioară îi era spartă și sângerândă de asemenea. Era frumoasă și cu chipul murdar de lacrimi și de sânge și era frumoasă chiar dacă era singurul obiect din acea încăpere.

      Singurul în viață.

      Și cine știe pentru cât timp.

      Păcat doar că deși era atât de fragilă acum, mintea sa distrugea ziduri și ucidea pe orice prindea în cale. Și păcat că doar atât putea face acum, căci îi era foarte greu să respire, să își deschidă ochii și să își înghită propria salivă. Îi era greu să facă multe, iar să miște câtuși de puțin era un efort colosal și pe care nu și l-a permis decât abia după vreo patru ore de când a fost adusă aici și de la acel impact. 

      Care impact? Păi nu știți voi ce se întâmplă când un înger se întâlnește cu un demon? Se zguduie întreaga lume. 

      Iar ea era doar produsul impactului de mai devreme, nu o victimă. Nu se considera o victimă. S-a considerat acum câteva ore, dar nu și acum. Acum era resemnată, dar lipsită de gândul morții. Nu, nu avea nimic drag la care să se întoarcă și nu, nici nu vedea în locul de față o salvare, ci doar exista. Doar supraviețuia. Fără să știe încă de ce, dar o făcea. Mereu a făcut-o.